Stăteam pe o bancă ascultând liniştit nişte muzică mai de grabă agitată, privind cum în jurul meu drame diverse prind mugur şi floare şi rod. Şi-l priveam pe fiecare şi pe toţi, laolaltă, încercând, parcă, să discern o direcţie, un scop, un rost în tot acest haos.

Paradoxal, vedeam doar forme, ca la plante, pentru că, în general, fondul lipsea cu desăvârşire. Îi vedeam trecând prin faţa mea, ca un fel de zombie la care sufletul le fusese amputat sau uitat undeva într-un trecut presărat cu eşecuri din care nu s-au mai putut ridica pentru că n-au ştiut niciodată să ierte, să se ierte.. Priveam hainele de pe ei şi vedeam că încearcă să fie altfel decât sunt.

Oh, ce dramă mare trebuie să fie să nu ai pace şi linişte interioară şi să încerci să te remodelezi după nişte norme care nu te reprezintă, ce dramă mare trebuie să fie să nu poţi fii tu însuţi şi să te îmbraci în ceva ce este orice numai propriu ego nu. Ce dramă mare trebuie să fie să te îmbraci pompos pentru a ascunde sărăcia lucie din suflet! Ce dramă mare este să fugi de tine însuţi şi, de fapt, să ajungi tot acolo.

Sunt, totuşi, un om norocos. Incomplet, imperfect şi neconsolabil, însă măcar mă am pe mine şi sunt odihnit, pentru că nu mai fug nicăieri de mine. Eu şi cu mine suntem pe pace. Totuşi, şi asta este o dramă…