Nu mă refer la regele Mihai I, să fim înțeleși.

Înțeleg gestul de onoare al abdicării. În fond, pe undeva, era previzibil. Când poporul te lasă baltă, ca lider nu poți decât să te retragi, fie și temporar, până când bolunzimea se dă cu capul de pereți și regretă abdicarea, cum și noi acum în regretăm pe Vlad Țepeș care, la vremea lui, nu era tocmai iubit…

Pe de-o parte, abdicarea este firească. Atunci când, scriind un articol, îți este vandalizată mașina, trebuie să te gândești serios dacă se merită, în condițiile în care, pentru un articol care a spus adevărul despre cineva, oricine, ți-ai pierdut sponsorizări de advertising în valoare de câteva mii de lei, articolul având cam cincizeci de comentarii și patru like-uri pe Facebook…

Până la urmă, să spui adevărul poate fi, de multe ori, păgubos și periculos, mai ales când hienele copulează unele cu altele și, mai departe, cu mieii pe care, aruncându-le o campanie de cincizeci de euro, îi pregătesc de sacrificat în masă, așa cum i-au și cumpărat.

Or, când asta e tot ce pot oamenii, când deschiloțarea pe la spate se face pentru bani, pentru iluzia unui prestigiu temporar, pentru bucuria că „uite, nu mi s-a întâmplat mie”, când contează forma mai mult decât fondul e ca și cum ai spune că violul este o formă de act sexual, deși, în fond, este de abuz…

Când spui adevărul, iar oamenii tind să-l ignore, și când adevărul acela te costă, pe plan material sau familial, atunci când îl spui, opțiunile tale ca om se limitează dramatic și poți să alegi între a te compromite total sau parțial, rămânând în troacă, sau a nu te compromite deloc și a abdica din fruntea unei turme ce, orbită de mojiciile actuale și-a pierdut capul, căutându-ți un alt rost.

Până la urmă, gestul este de bun simț. Unii oameni nu pot să se compromită, din simplul motiv că și dacă le-ar permite morala, conștiința, constituția morală, nu o va face și nu-i va slăbi și-i va chinui și-i va măcina zi și noapte, până în groapă, pustiind tot fundamentul just din care un om corect este clădit, măcinându-l ca un cancer ce, însă, nu poate fi extirpat și din care, ca să înțelegeți, poți doar a te auto-extirpa, izolându-te, ca un ou viu ce iese voit dintr-o bolnavă cloșcă cu puii de aur…

Să știți că o să ajungem să regretăm și să-i dăm multă dreptate post factum și post scriptum, pentru că numai într-o cloacă împuțită viermilor le merge bine și se vede de pe acum că unii se bucură de plecarea lui. În aceste condiții, eu doar vreau să evidențiez că întâmplarea de zilele acestea nu este o victorie a responsabilității și a bunului simț…

Aduceți coliva la compania de hosting și scrieți pe ea: „Aici zace răpus adevărul, linșat în piața publică de niște curve virgine, sub privirile indiferente ale prietenilor și cititorilor!”. Și luați leșul putrezit de la petrecere asta mare în care gloate de spammeri și țepari, de specialiști închipuiți și experți în găurile din buzunare se dau loviți și tratați incorect, într-o suprarealistă piesă de teatru absurd pe care bunul simț ne dictează s-o privim oripilați.

Sincer, l-am dezamăgit pe Zoso. Toți cei care-l iubeau, care-l citeau ca pe doza zilnică de adevăr într-o lume de manipulare și fățărnicie, toți l-am dezamăgit. Pentru că n-am fost acolo pentru el, așa cum el avea nevoie de noi, în aceeași măsură în care și noi aveam și încă avem nevoie de el. Și în primul rând noi suntem cei vinovați de retragerea lui din blogosferă.

Să ne fie rușine!

„Regele a murit! Trăiască democrația! ” – oare așa să fie?

P.S. Câtă vreme nu eram singur, mai aveam curajul de a spune adevărul pe blog. Acum, însă, mă întreb…