În spațiul mai larg al concretului cotidian, de-a lungul unei transhumanțe ce m-a învârtit în jurul arcului carpatic, venind dintr-o zonă a brutului, unde până și arta este brută, exprimând emoțiile brute ale unei brute, trebuie să admit că sunt, cultural vorbind, singur.

Uitându-mă în jur, văd tot mai puțini oameni cu care să mai pot rezona în emoțiile mele brute, lumea din care izvorăsc eu devenind, prin lepădarea rușinoasă de către aparținătorii ei, o rușine în fața concretului modern al actualității prezente, lumea mea devenind o pată la adresa superficialului actual al valorilor inversate și al non-valorilor omniprezente…

Cultural, trebuie să admit, sunt singur, pentru că lumea în care oamenii cultivau între ei sincerități gratuite a fost plivită precum un câmp pe care vrei să cultivi altceva, arată pentru a da un spornic rod de fățărnicie, pârjolită pentru a construi un nou din cenușa vechiului.

Sunt singur, aparținând unei culturi în care demnitatea umană este pilonul societății și unde oamenii care te iubesc, o fac pentru toată viața, oricâte decenii ar însemna asta, vin dintr-o lume în care oamenii se iubesc și fără a vorbi des la telefon sau alte tehnologii moderne, vin dintr-o lume în care fiecare își poartă în suflet, nu în lista de messenger, prețiosul, prietenii, iubirile și viciile carnale, vin dintr-o lume în care maturizarea completă se face în clipa decesului și unde oricine, oricând, oricum, poate, încă, fi un copil al conjuncturii pentru a alunga singurătatea celorlalți…

Vin dintr-o lume în care a nu iubi este un păcat, vin dintr-o lume în care sensul vieții este dat de a avea și a dărui iubire, nu de a avea și dărui foloase materiale, vin dintr-o lume în care banul este o anexă a cotidianului, nu un cotidian al unei vieți trăite în anexa frumosului, vin dintr-o lume unde adevărata bogăție este imaginația și logica, și nicidecum măreția ilogică și imaginară a saltimbancilor prezenți la tot pasul…

Vin dintr-o lume în care orice sfat dat este o confesiune a unui fapt ce a fost și care ne-a rupt din suflet, prețul cunoașterii fiind plătit în nestemate de suferință, o lume în care oamenii se iubesc și fără a fi perverși, în care răutatea este un motiv de jale, nu de fală, vin dintr-o lume în care fiecare își trăia discret viața de primadonă, fără a avea nevoie de reflectoare pentru a fi fericit, din contră, lumina reflectoarelor alungând umbrele imaginației, cele care au lăsat urmele de mister atât de frumoase atunci când trăiești…

Vin dintr-o lume în care universul semnificativ al fiecăruia este mic, dat doar de familie și oamenii apropiați, în care nimeni nu și-ar apleca urechea să vadă ce spun toți cei o mie de prieteni de pe site-urile ce vând ideea de socializare virtuală, o lume în care adevărul semnificativ nu pate fi citit în gazetă ci în buzele persoanei iubite, o lume în care tumultul amorului nu este ropot de cai sălbatici, mecanici, peste o câmpie mută, ci este dans și joacă și poezie, ca o prăjitură cu gust de carne și dulce precum păcatul, ascunsă privirilor indiscrete ale publicului. O fi poezia veche de mii de ani, dar actorii sunt noi.

Vin dintr-o lume în care oamenii sunt mai atenți la gesturi și la substraturile care le-au generat, mai atenți la privirea celui vulnerabil, la puținele cuvinte ale celui tăcut, vin dintr-o lume în care este loc pentru toată lumea și-n care fiecare comunică cu fiecare, forța lumii acesteia fiind dată de tăria legăturilor dintre indivizi și vin dintr-o lume în care femeile nu sunt primadone și unde nici bărbații nu sunt giggolo.

Vin, deci, dintr-o lume în care o atingere valorează mai mult decât un poem oarecare scris într-un volum oarecare de către un poet oarecare, vin dintr-o lume în care revelația unui adevăr rarisim este mai sfântă decât o icoană de duzină dintr-o biserică precum atâtea alte mii de biserici, vin dintr-o lume în care iubirea este zeul unei biserici monoteiste închinate vieții și oamenilor, oricât de păgân ar suna, nu unor rituri mai mult sau mai puțin logice.

Vin dintr-o lume în care doi oameni care se iubesc și se țin de mână sunt posesorii adevărului absolut, vin dintr-o lume în care micile sau marile eșecuri amoroase sunt calea spre acest adevăr absolut, în care familia este mica biserică a sfintei umanități, biserică umană ce are rolul de a canaliza efortul pentru înțelegerea unor adevăruri mai pragmatice, vin dintr-o lume în care educația, știința și informația sunt calea spre adevărul non-ezoteric, o lume în care adevărul iubirii se împletește cu adevărul cunoașterii.

Vin dintr-o lume în care a ști este la fel de sfânt cu fi iubit, vin dintr-o lume în care a face este la fel de sfânt cu a iubi, vin dintr-o lume în care toate sunt orânduite conform logicii, naturii și bunului simț și în care binele, adică iubirea, cunoașterea sau bunul simț,  învinge întotdeauna.

Dar, cel mai important, vin dintr-o lume care-mi impune să o reflect pe ea, lumea din care vin, în lumea cotidiană în care trăiesc. Iar în susul-jos de astăzi, câți sunt cei care, cu sinceritate, vor înțelege că nu merge și așa, că nu poți fi egoist în relația cu adevărul suprem, ignorându-ți aproapele iubitor? Câți mai sunt de acord că futilul, gâlceava și non-candoarea nu-și au locul în cotidianul care, altfel, ar putea fi extraordinar?

Câți, dragii mei, am ajuns atât de singuri? Și câți sunt cei care mai înțeleg această singurătate culturală?