Singurătate culturală

În spațiul mai larg al concretului cotidian, de-a lungul unei transhumanțe ce m-a învârtit în jurul arcului carpatic, venind dintr-o zonă a brutului, unde până și arta este brută, exprimând emoțiile brute ale unei brute, trebuie să admit că sunt, cultural vorbind, singur.

Uitându-mă în jur, văd tot mai puțini oameni cu care să mai pot rezona în emoțiile mele brute, lumea din care izvorăsc eu devenind, prin lepădarea rușinoasă de către aparținătorii ei, o rușine în fața concretului modern al actualității prezente, lumea mea devenind o pată la adresa superficialului actual al valorilor inversate și al non-valorilor omniprezente…

Cultural, trebuie să admit, sunt singur, pentru că lumea în care oamenii cultivau între ei sincerități gratuite a fost plivită precum un câmp pe care vrei să cultivi altceva, arată pentru a da un spornic rod de fățărnicie, pârjolită pentru a construi un nou din cenușa vechiului.

Sunt singur, aparținând unei culturi în care demnitatea umană este pilonul societății și unde oamenii care te iubesc, o fac pentru toată viața, oricâte decenii ar însemna asta, vin dintr-o lume în care oamenii se iubesc și fără a vorbi des la telefon sau alte tehnologii moderne, vin dintr-o lume în care fiecare își poartă în suflet, nu în lista de messenger, prețiosul, prietenii, iubirile și viciile carnale, vin dintr-o lume în care maturizarea completă se face în clipa decesului și unde oricine, oricând, oricum, poate, încă, fi un copil al conjuncturii pentru a alunga singurătatea celorlalți…

Vin dintr-o lume în care a nu iubi este un păcat, vin dintr-o lume în care sensul vieții este dat de a avea și a dărui iubire, nu de a avea și dărui foloase materiale, vin dintr-o lume în care banul este o anexă a cotidianului, nu un cotidian al unei vieți trăite în anexa frumosului, vin dintr-o lume unde adevărata bogăție este imaginația și logica, și nicidecum măreția ilogică și imaginară a saltimbancilor prezenți la tot pasul…

Vin dintr-o lume în care orice sfat dat este o confesiune a unui fapt ce a fost și care ne-a rupt din suflet, prețul cunoașterii fiind plătit în nestemate de suferință, o lume în care oamenii se iubesc și fără a fi perverși, în care răutatea este un motiv de jale, nu de fală, vin dintr-o lume în care fiecare își trăia discret viața de primadonă, fără a avea nevoie de reflectoare pentru a fi fericit, din contră, lumina reflectoarelor alungând umbrele imaginației, cele care au lăsat urmele de mister atât de frumoase atunci când trăiești…

Vin dintr-o lume în care universul semnificativ al fiecăruia este mic, dat doar de familie și oamenii apropiați, în care nimeni nu și-ar apleca urechea să vadă ce spun toți cei o mie de prieteni de pe site-urile ce vând ideea de socializare virtuală, o lume în care adevărul semnificativ nu pate fi citit în gazetă ci în buzele persoanei iubite, o lume în care tumultul amorului nu este ropot de cai sălbatici, mecanici, peste o câmpie mută, ci este dans și joacă și poezie, ca o prăjitură cu gust de carne și dulce precum păcatul, ascunsă privirilor indiscrete ale publicului. O fi poezia veche de mii de ani, dar actorii sunt noi.

Vin dintr-o lume în care oamenii sunt mai atenți la gesturi și la substraturile care le-au generat, mai atenți la privirea celui vulnerabil, la puținele cuvinte ale celui tăcut, vin dintr-o lume în care este loc pentru toată lumea și-n care fiecare comunică cu fiecare, forța lumii acesteia fiind dată de tăria legăturilor dintre indivizi și vin dintr-o lume în care femeile nu sunt primadone și unde nici bărbații nu sunt giggolo.

Vin, deci, dintr-o lume în care o atingere valorează mai mult decât un poem oarecare scris într-un volum oarecare de către un poet oarecare, vin dintr-o lume în care revelația unui adevăr rarisim este mai sfântă decât o icoană de duzină dintr-o biserică precum atâtea alte mii de biserici, vin dintr-o lume în care iubirea este zeul unei biserici monoteiste închinate vieții și oamenilor, oricât de păgân ar suna, nu unor rituri mai mult sau mai puțin logice.

Vin dintr-o lume în care doi oameni care se iubesc și se țin de mână sunt posesorii adevărului absolut, vin dintr-o lume în care micile sau marile eșecuri amoroase sunt calea spre acest adevăr absolut, în care familia este mica biserică a sfintei umanități, biserică umană ce are rolul de a canaliza efortul pentru înțelegerea unor adevăruri mai pragmatice, vin dintr-o lume în care educația, știința și informația sunt calea spre adevărul non-ezoteric, o lume în care adevărul iubirii se împletește cu adevărul cunoașterii.

Vin dintr-o lume în care a ști este la fel de sfânt cu fi iubit, vin dintr-o lume în care a face este la fel de sfânt cu a iubi, vin dintr-o lume în care toate sunt orânduite conform logicii, naturii și bunului simț și în care binele, adică iubirea, cunoașterea sau bunul simț,  învinge întotdeauna.

Dar, cel mai important, vin dintr-o lume care-mi impune să o reflect pe ea, lumea din care vin, în lumea cotidiană în care trăiesc. Iar în susul-jos de astăzi, câți sunt cei care, cu sinceritate, vor înțelege că nu merge și așa, că nu poți fi egoist în relația cu adevărul suprem, ignorându-ți aproapele iubitor? Câți mai sunt de acord că futilul, gâlceava și non-candoarea nu-și au locul în cotidianul care, altfel, ar putea fi extraordinar?

Câți, dragii mei, am ajuns atât de singuri? Și câți sunt cei care mai înțeleg această singurătate culturală?

8 Comentarii

  1. Joita lucian 22 decembrie 2011 la 15:21 - Raspunde

    Este tare greu sa iti gasesti oameni cu care sa te intelgi sa fi pe aceiasi lungime…de unda….esti un tip foarte profund si cu princiipii solide….de aceeea ai toata aprecierea mea…crede-ma ca intelg ….”siguratatea” ta…!

    • Robin Molnar 23 decembrie 2011 la 08:45 - Raspunde

      Nu e vorba de singurătate emoțională, ci culturală. Și e cazul doar când sunt la Cluj.

  2. Nelly 22 decembrie 2011 la 15:21 - Raspunde

    Frumos ce spui, dar nimeni nu e singur. Doar nu oi fi tu geniul neinteles? 😛

    • Robin Molnar 23 decembrie 2011 la 08:45 - Raspunde

      Păi sigur că nu sunt. Singurătatea emoțională diferă de cea culturală prin aceea că în singurătatea emoțională nu te regăsești în afecțiunea celor din jur, în timp ce în singurătatea culturală nu te regăsești în cultura celor din jur.

  3. Vlad 22 decembrie 2011 la 23:03 - Raspunde

    Absolut! Nimeni nu este singur! Fiecare individ are pe cineva, intr-un fel sau altul. M-a impresionat “povestea” ta!

    • Robin Molnar 23 decembrie 2011 la 08:49 - Raspunde

      Corect. Dar eu m-am referit la un alt fel de singurătate.

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Vreau să fiu părtaș la faptă. Poți, de asemenea, să fii părtaș și fără martori.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.