Sursa crizei BOR

Alex Mihăileanu punctează bine, dar fără a atinge sursa crizei BOR, despre care, după ce-l citez ca să dau contextul discuției, aș vrea să vă vorbesc:

Asta-i o chestie pe care ar trebui s-o dezvolt mai mult pe blog, dar las aici ideea principală: în România, nu există o problemă a ateismului decît în cercurile intelectuale. La talpa țării, oamenii își fac cruce cînd trec pe lîngă biserici, nu înjură nimeni biserica din centrul unui oraș de 50.000 locuitori că transmite slujba în boxe, duminica, și nici pe dumnezeu că n-au cîștigat la pariuri sau la păcănele, ba dimpotrivă, mai des auzi “Doamne-ajută!” Și “Cum o vrea/așa a vrut Dumnezeu.”

Există însă o problemă a Bisericii ca instituție, în primul rînd ca instituție nereformată și cu precădere în rîndul tinerilor, pentru care biserica e plictisitoare, atît dogmatic, cît mai ales ritualic. O slujbă ortodoxă e 95% gibberish, nimeni nu mai are răbdare să asculte un discurs complet nepractic, cu atît mai puțin să înțeleagă un limbaj gîndit pentru o populație nealfabetizată, oricîtă poezie ar exista în rugăciuni, psalmi sau traducerea Bibliei. Un text adaptat pentru o mai ușoară memorare de către mase analfabete e irelevant în epoca mobilului ca prelungire a mîinii.

La asta, se adaugă corupția sistemică, fundamentalismul religios și apucăturile condamnabile ale unor preoți – vezi “nu-mi pasă că n-ai după ce bea apă, nu-ți îngrop mortul” sau vînzările de parohii – ce ajung mult mai repede popularizate de presă, și lipsa oricărei comunicări transparente și coerente din partea Patriarhiei și mitropoliilor.

Practic, vorbim de inadaptarea Bisericii la realitate, în ciuda faptului că BOR face și foarte multe lucruri nemaipomenite cu o serie de case pentru bătrîni și copii, clinici private etc., dar pe care nu e-n stare să le comunice sau refuză pe vreun vag motiv de abuz de smerenie, fără să rateze însă gafele sistematice de comunicare.

Mai exact, Biserica își pierde taman rolul de păstor al credinței colective, de îndrumător, prin refuzul acceptării realității, hai, fie, postmoderne, îndepărtîndu-și singură credincioșii. Nu e o criză a credinței, ci e o criză instituțională. Pînă și slujba de Înviere a devenit o rutină, tot mai puțin interes pentru ritualul întreg și tot mai mult o formalitate, deși – poate, surprinzător – încă foarte pioasă.

Restul e professional bias.

PS: da, știu, există și tradiționala ipocrizie cu făcutul crucii și “Dumnezeul mă-tii!”, dar aia e altă discuție.

Alex Mihăileanu

Ca idee, criza Bisericii Ortodoxe Române nu durează de azi, de ieri, ci din perioada interbelică, ca o consecință a proastei uniri a bisericilor ortodoxe după Marea Unire de la 1918. Ce-i drept, pe-atunci această criză morală a bisericii nu era atât de evidentă precum este astăzi, întrucât – moștenire a bisericilor independente de dinainte de Marea Unire, biserica încă mai avea școli.

Faptul că BOR a dat un patriarh legionar – Miron Cristea – este doar vârful aisbergului. Faptul că un patriarh a ajuns prim ministru înaintea începerii celui de-al Doilea Război Mondial este o tragedie națională, iar efectele se resimt chiar și în ziua de astăzi.

Mai departe, Securitatea a infiltrat rândurile BOR și aici ajungem în zilele noastre, în anul 1989: BOR a fost afectată de revoluție mai mult decât restul societății, pentru că – proporțional – avea mai mulți securiști, ceea ce a dus la o denaturare a relațiilor dintre biserică și societate, a relațiilor dintre biserică și individ și, evident, a relațiilor dintre biserică și politică.

Adică fix ceea ce dezgustă acum credincioșii.

Paradoxul este următorul, deci: biserica ortodoxă română poate fi vindecată numai de o vindecare a societății, în timp ce BOR este cel mai important factor de întârziere a vindecării societății.

Nasol moment, nu?

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Vreau să fiu părtaș la faptă. Poți, de asemenea, să fii părtaș și fără martori.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.