Cred că am mai vorbit despre principiul separării puterilor în stat. Ca idee, avem trei puteri independente:

1. Parlamentul, care este puterea legislativă. El dă legile pe care celelalte două puteri trebuie să le respecte.
2. Guvernul, care execută legislația făcută de parlament. El este cel care, aplicând legea, ne face nouă viața cum ne-o face.
3. Puterea judecătorească, în baza legislației făcute de parlament, verifică atât legalitatea cât și faptele celor din parlament și din guvern.

Deși aceste puteri sunt independente, ele lucrează împreună, chiar dacă făcând lucruri diferite, în ceea ce se cheamă stat de drept.

Astfel, guvernul nu poate da legi, ci doar ordonanțe, care sunt ca niște legi cu apă chioară, dar parlamentul nu poate executa atribuțiile de putere administrativă, care sunt un prerogativ exclusiv al guvernului.

Separarea aceasta vine din experiența Evului Mediu târziu când s-a constatat că nu este o idee bună ca cei care fac legile să le și aplice, este la mintea cocoșului de ce.

Puterea judecătorească are rolul de a preveni abuzurile la care atât parlamentul cât și guvernul se pot deda. Desigur, puterea judecătorească se ocupă și de abuzurile judecătorilor, să nu credeți că puterea judecătorească este un stat în stat. Parlamentul și armata sunt stat în statul numit România, dar aceasta este o altă discuție.

Revenind, Tăriceanu vrea un fel de serviciu secret pentru interceptări speciale. Tăriceanu este președintele senatului, care este camera superioară a parlamentului. Ca atare, parlamentul spune că vrea o parte din atribuțiile puterii judecătorești.

Cum ar veni, Tăriceanu propune slăbirea principiului separării puterilor în stat, cu mai multă putere pentru parlament. Exact ca-n Evul Mediu, când boierul viola după placul inimii, căci el făcea legea (era parlamentar în Sfatul Țării), el judeca cauza (că era stăpân pe moșia lui) și tot el executa și sentința pe care o dorea.

A fost o vreme când îmi plăcea de Tăriceanu, cel puțin ca premier mi s-a părut OK, până m-am dezmeticit și eu ce mizerii a la 1700 face și l-am scos de la inimă într-atât de tare încât astăzi îl consider ca fiind cel mai mare pericol pentru prezentul și viitorul României.

Tot Tăriceanu, de exemplu, l-a convocat pe Dacian Cioloș la parlament, în legătură cu activitatea ANAF. ANAF este o agenție în subordinea guvernului, nu a parlamentului, iar parlamentul nu avea niciun drept să-l cheme pe șeful guvernului, deci reprezentantul unei puteri independente de parlament, să explice o decizie legată de execuția unei legi date de parlament,

Dacă parlamentul și-ar dori legi mai bune, le-ar da, întrucât procesul de legiferare este, în general, unul intern, mânat politic, nu de interese socio-economice, dar parlamentul a făcut un abuz de putere care putea fi oprit de președintele Iohannis.

Rolul președintelui în România este unul în general decorativ, dar nu lipsit de putere. Astfel, președintele României veghează ca în lupta continuă, și oarecum firească, dintre cele trei puteri, să nu se încalce, niciodată, principiul separării puterilor în stat.

Cu alte cuvinte, președintele veghează ca guvernul să nu-i fie subjugat parlamentului, și recent a fost, și ca puterea judecătorească să nu fie subjugată de niciuna dintre celelalte forme de putere. Și a fost, dar președintele, în mod inexplicabil, nu a intervenit.

În mod repetat, parlamentul a decis că unii dintre ei nu pot fi arestați sau urmăriți penal, înfrângând, printr-un gest abuziv, puterea judecătorească, ceea ce nu este corect. Chiar recent, Tăriceanu a mai ajutat un coleg infractor să se sustragă actului de justiție, în timp ce săracii mor de foame și de frig, iar ei fură milioane de hectare de pădure.

De asta zic, dacă al treilea cel mai puternic om din stat nu respectă însăși fibra statului de drept, există riscul ca acesta să se erodeze și să crape, adică să redevenim iobagi și sclavi ai lor, ai intereselor lor, ai voinței lor.

Or, mai bine mor decât s-ajung, precum înaintașii noștri, să mănânc mămăligă prăjită cu apă și cu sare. Și nu fiți naivi, când statul nu funcționează, la asta se ajunge, iar exemple sunt nenumărate și vii, la doar câteva mii de kilometri de noi.