Afurisenie!
Eram obosit, foarte obosit când m-am gândit să plec de la muncă, deoarece creierul îmi devenise o pastă suspendată în neant și în care puținele gânduri îmi erau moi precum o plastilină, eu însumi devenind un fel de marionetă ambulantă, caldă și calmă sub o aparentă și efervescentă agitație vulcanică.
Eram, deci, extenuat, așa că m-am decis că e cazul să mă duc și eu acasă, că lumea merge mai departe și fără mine și că, oricum, dacă nu mă pun să mă liniștesc repede, cine știe ce idei tâmpite îmi vin.
Așa că îmi opresc laptopul și monitorul, îmi strâng catrafusele, îmi iau iPodul într-o mână și căștile în cealaltă (din alea mari, cu burete) și ies pe ușă, agale coborând scările, precum un vițel ce leneș vine de la păscut, la văratic ceas de seară, după care îmi pornesc muzica și încep să mă cobor din ce în ce mai mult în călduțul neant al muzicii și al primăverii pe care o port în suflet, aproape adormit zâmbind cald și tâmp precum un pescar pe baltă.
Ei, dar dintr-o dată, ca lovit, nările mi s-au îngustat, urechile mi s-au ciulit, mușchii s-au încordat spasmodic și trupul îmi era străfulgerat de semnale electrice nervoase ce semnalizau un pericol iminent, inima începuse a-mi bate nebunește și parcă toate simțurile mi-au devenit mai ascuțite, obosindu-mă și mai tare, îngenunchindu-mă.
Fir-ar să fie ce frig e afară!
Vine iarna, nu ne mai ocoleste de data aceasta. Stiu si eu ce frig este afara canici nu prea imi vine sa ies ar nu am ce face.
Da, se simte în aer…