Mi-a luat câțiva ani buni, dar acum am ajuns să am încredere în instinctul meu. Sincer, în unele situații care cer doar instinct de prădător am ajuns să nu-mi mai pun întrebări dacă spun „Nu” fără să mă gândesc un pic înainte.

Sunt sigur că instinctul meu de prădător, că omul e un prădător, mă ajută. Și câteodată mă neliniștesc atunci când, pe nerăsuflate, spun nu. Cum am făcut și ieri, de exemplu, când un tip îmi oferă o carte de rugăciuni. După care îmi spune Doamne – ajută, nu chiar spontan. Urmând ca apoi, să află, că el  de fapt vinde cărțile alea mici de rugăciuni, cu cinci lei.

Vedeți manipularea subtilă? Faza a fost bruscă, n-am avut timp să o rumeg, iar escrocul era versat. Dar m-am uitat în ochii lui. Mi-a spus:

– E pentru copiii de la orfelinat, el având vreo 25 de ani și îmbrăcat sărăcăcios. Ajută-mă, te rog.

– Nu.

Sec. Deranjant de sec. Nu credeam că pot fi capabil de asta. Dar m-am uitat în ochii lui iar creierul mi-a spus: „Nu”. Și „Nu” a a fost. În fine, voi cum stați? Aveți instinct? Aveți încredere în el? Îl folosiți?