Mergeam de la muncă, prin centru, spre Casa de Cultură, la cursul de tango. Îmi era foame, foarte foame. Și cum mergeam eu atent ca o pisică, uitându-mă spre clădiri, să văd unde găsesc Fornetti (da, știu, dar îmi era poftă, nășteam nu altceva), numai ce o văd pe o fată că papă ceva.

– Hmm, călduț! îmi zic.

Mă uit mai atent. Încă vreo doi – trei băgau la maț.

 – Asta e, tăticu. Hai că am găsit filonul de aur.

Mă uit mai atent. Era un fast – food.

– Nu-i voie, caca, îmi zic. Mai bine leșin de foame și mă târăsc ca râma până acolo, decât să bag prostii în mine.

Mai merg câțiva pași. Văd o gogoșerie.

– Hmm, dacă nu e cal (Fornetti cu brânză) e bun și măgar (langoș sau ceva cu brânză).

La coadă era o tanti. Nu știu ce și-a luat. Lângă mine mai era o doamnă, care era cam nehotărâtă. Galant, ca de obicei, o las să se bage în față că, deh, amândoi am ajuns deodată, dar ea este o doamnă. Până una – alta mă uit la meniu: gogoși cu brânză.

– Asta este, Binike, să vezi ce bine merge asta!

Și numai ce aud conversația dintre doamna respectivă și vânzătoare:

– Mai aveți gogoși cu brânză?

– Da, una.

– Dați-mi pe aia și încă una cu gem…

Am crezut că n-aud bine:

– Ce face? Ți-a suflat gogoașa din mână? Bă, Binike, dar cât de fazan trebuie să fii?

Am plecat de acolo înfrânt, și cu coada între picioare. Chestia este că niciodată nu mă învăț minte.