Dacă este un lucru legat de relații la care să mă pricep cu adevărat, atunci pot spune că cel mai bine mă pricep la despărțiri. Am experiență! Știu să mă despart de o fată astfel încât aceasta să nu mai aibă niciun dubiu legat de împăcarea noastră.

Mai exact, când mă despart de o fată știu să îi ofer certitudinea că nu vom mai fi niciodată împreună. E mai bine să nu-și consume energia încercând să mă aducă înapoi și să-și vadă de viață. Cred că așa este corect, uman vorbind.

Indiferent de cauzele care au dus la despărțire, rezultatul este, invariabil, același: liniște totală din partea mea, după modelul aliaților din cel de-Al Doilea Război Mondial: operațiunile critice erau mascate de liniște radio totală, fără comunicații. Deloc.

No, pentru asta, am niște reguli stricte: ignore list pe Yahoo! Messenger, ignore group pe telefon (sună, dar nu-l aud), determinare (sau hotărâre) – adică nu sun nici dacă viața mea ar depinde de asta, și alte asemenea reguli simple și de bun simț.

Totuși, mă gândesc că poate greșesc undeva, fiindcă am observat o chestie. Cu câteva excepții, toate fetele care au umblat cu mine au ajuns cam rău, de unde și titlul articolului. Am observat, indirect ce-i drept, că după ce ne despărțeam, pe fete le apuca așa un chef de autodistrugere, ceva de speriat.

Nu știu, sincer, și mă îngrijorează, întrucât nu încerc să obțin asta, nu cred în pedepse de genul, ci doar vreau să îmi văd nestingherit de viață. Și, totuși, parcă o întrebare în spatele capului mă frământă: care-i faza?

Adică, no, o fată cu care am fost un an și jumătate era gravidă, la doar un pic peste un an de când ne-am despărțit. Între timp s-a lăsat și de școală, a fugit de acasă și nu-i este deloc bine. O alta, cu care am fost doi ani și jumătate, s-a lăsat și ea de școală, după vreo 2 ani, și duce o viață simplă, prin munți pe undeva. Și asta așa, la prima strigare.

Mă gândesc că poate țin să se autoflageleze pentru că m-au pierdut, dar nu cred că sunt un tip atât de super – mega – giga OK, pentru că am și eu piticii mei. Pe de altă parte, aceste fete nu au nimic în comun decât, eventual, pe mine în trecutul lor. Și-atunci e normal să îmi pun anumite întrebări.

De fapt, nici nu știu, sincer să fiu, de ce scriu asta, pentru că nu cred că este o onoare, nu acest lucru, cel puțin. Totuși, nu pot să nu întreb…