Apocalipsa după Robin

Dacă este un lucru legat de relații la care să mă pricep cu adevărat, atunci pot spune că cel mai bine mă pricep la despărțiri. Am experiență! Știu să mă despart de o fată astfel încât aceasta să nu mai aibă niciun dubiu legat de împăcarea noastră.

Mai exact, când mă despart de o fată știu să îi ofer certitudinea că nu vom mai fi niciodată împreună. E mai bine să nu-și consume energia încercând să mă aducă înapoi și să-și vadă de viață. Cred că așa este corect, uman vorbind.

Indiferent de cauzele care au dus la despărțire, rezultatul este, invariabil, același: liniște totală din partea mea, după modelul aliaților din cel de-Al Doilea Război Mondial: operațiunile critice erau mascate de liniște radio totală, fără comunicații. Deloc.

No, pentru asta, am niște reguli stricte: ignore list pe Yahoo! Messenger, ignore group pe telefon (sună, dar nu-l aud), determinare (sau hotărâre) – adică nu sun nici dacă viața mea ar depinde de asta, și alte asemenea reguli simple și de bun simț.

Totuși, mă gândesc că poate greșesc undeva, fiindcă am observat o chestie. Cu câteva excepții, toate fetele care au umblat cu mine au ajuns cam rău, de unde și titlul articolului. Am observat, indirect ce-i drept, că după ce ne despărțeam, pe fete le apuca așa un chef de autodistrugere, ceva de speriat.

Nu știu, sincer, și mă îngrijorează, întrucât nu încerc să obțin asta, nu cred în pedepse de genul, ci doar vreau să îmi văd nestingherit de viață. Și, totuși, parcă o întrebare în spatele capului mă frământă: care-i faza?

Adică, no, o fată cu care am fost un an și jumătate era gravidă, la doar un pic peste un an de când ne-am despărțit. Între timp s-a lăsat și de școală, a fugit de acasă și nu-i este deloc bine. O alta, cu care am fost doi ani și jumătate, s-a lăsat și ea de școală, după vreo 2 ani, și duce o viață simplă, prin munți pe undeva. Și asta așa, la prima strigare.

Mă gândesc că poate țin să se autoflageleze pentru că m-au pierdut, dar nu cred că sunt un tip atât de super – mega – giga OK, pentru că am și eu piticii mei. Pe de altă parte, aceste fete nu au nimic în comun decât, eventual, pe mine în trecutul lor. Și-atunci e normal să îmi pun anumite întrebări.

De fapt, nici nu știu, sincer să fiu, de ce scriu asta, pentru că nu cred că este o onoare, nu acest lucru, cel puțin. Totuși, nu pot să nu întreb…

2 Comentarii

  1. TNH 28 februarie 2010 la 12:50 - Raspunde

    Stai calm, că n-are legătură cu tine. Sau poate are, dar în alt sens, adică ăsta o fi genul de femeie care îţi place, genul care nu ştie ce vrea, care ascultă mai mult de alţii decât de propria persoană, care nu vrea să ia decizii şi în final ajunge să ia nişte decizii ciudate. Da, cred că îţi plac oiţele speriate, cărora vrei să le îndrumi paşii. Vezi ce frumos am spus-o? ^_^

    • Robin Molnar 28 februarie 2010 la 12:55 - Raspunde

      =D Paradoxul este că mie îmi plac femeile care știu ce vor. Bine, asta acum, după ce am trecut de 24 de ani. Într-adevăr, înainte îmi plăceau astfel de oițe pentru faptul că mă făceau să mă simt puternic. Acum știu că sunt puternic, deci nu mai am asemenea înclinații. =D

      De fapt, are foarte mult sens ce ai spus tu. :nuu: Mai de mult prietenii făceau mișto de mine, pe bună dreptate, spunând că îmi plac distrusele și rănitele. o_O

      Noroc că între timp mi-a venit înțelepciunea la cap. =D

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Vreau să fiu părtaș la faptă. Poți, de asemenea, să fii părtaș și fără martori.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.