No, aseară am ajuns înapoi în Cluj. Trenul, ca de obicei, e plin. Câteva gaițe comentează că prea ne-au aglomerat ăștia în vagon, în timp ce alte vagoane sunt libere. Intervin.

– Mă scuzați, tot trenul e așa.

– Cum să fie tot trenul așa?

– Păi simplu. Sunt cam tot atâția pasageri câte locuri și sunt.

– Adică e plin trenul?

– E plin ochi, de la un capăt la altul.

Lucrul acesta a fost demonstrat când trenul s-a oprit în gara din Cluj unde oamenii coborau puhoaie, puhoaie, puhoaie, buluc, grămezi, grămezi și hoarde peste hoarde. Mie, dinspre capătul vagonului, mi-a luat patru minute și jumătate ca să cobor, iar când am pus piciorul pe treaptă vedeam cum puhoiul se îngrămădea la umbră în stația RATUC de lângă gară.

Așa că n-am prins loc la umbră, fiind obligat să stau în ploaie. Și fiindcă trenul a avut câteva minute întârziere, a trebuit să aștept un alt troleibuz cu numărul patru, fiindcă acum a plecat fix din fața mea. de la zece metri, deoarece șoferului nu i-a păsat că vine puhoiul și unii ar vrea să meargă acasă.

Deci, am stat în ploaie și frig după ce m-am copt bine pe tren, murind de cald, apoi era să-mi rup mâinile fiindcă șoferul RATUC brusca mașina, după care am venit prin ploaia măruntă și deasă lipa – lipa până acasă încă vreo zece minute.

N-am fost ud în cititorul de carduri din laptop. Atât.