Confesiunea unui fapt evident

Unii ar putea spune că modestia îmi lipsește cu desăvârșire, alții, însă, vor înțelege și vor vedea mai mult din omul aflat în spatele acestor rânduri ce se doresc a fi un paravan, fiind, în fond, poduri. Vreau să vorbim despre normalitate, despre banal, despre ceva ce nu mă caracterizează.

Știu că nu sunt banal, normal, știu că nu mă caracterizează noțiunea din spatele expresiei anglofone "not your average Joe". Aș vrea să fiu, întrucâtva (aici unii veți spune: nu cred; dar voi detalia), pentru că relația mea cu normalitatea este asemenea unei relații pe care am avut-o cu o ființă dragă și care nu s-a consumat corespunzător. Mereu va rămâne o umbră de tindere spre acel intangibil fraudulos și iluzoriu.

Nu am ales să fiu așa, nu aleg să fiu împotriva curentului. O vreme m-am lăsat, ca într-o iluzie de prost gust, dus de valul acesteia, dar când am obosit să mă mint și să-mi ignor principiile n-am rămas decât cu acea gălușcă amară care se cerea înghițită și acceptată ca atare. Și mi-am acceptat soarta de diferit, iar blogul acesta este locul meu de prigoană.

Nu, nu sunt diferit într-un fel grotesc sau mai știu eu ce, sunt diferit, însă, prin felul în care văd lucrurile (și le văd, de obicei, într-un mod detașat și rece, de obicei în ansamblu). Bunăoară, sunt victima propriei mele conștiințe (sună interesant, nu este). Nu mă pot detașa de principiile care mă definesc, nici măcar atunci când situația care activează principiile îmi face rău. Da, sunt căpcăun față de mine însumi și uneori, prin încăpățânarea mea de a face ceea ce trebuie, cum trebuie, îmi fac rău.

Nu este un drum pe care l-am ales, nu este un har sau un talent, este, mai de grabă, un blestem. Pentru că, fundamental, sunt un om rece, multe prea rece, aproape impersonal în relația cu majoritatea oamenilor. Or lucrul acesta, în special în relația cu femeile, mi-a adus numai și numai prejudicii, pentru că de prea puține ori am fost capabil să iubesc atât cât trebuia. Nu spun "cum trebuia" ci "cât trebuia", pentru că nicio femeie, niciodată, nu mi-a cerut să o iubesc "cum trebuie" ci atât "cât trebuie" (ca să avem o relație frumoasă și funcțională). Iar eu de prea puține ori am reușit treaba aceasta.

Sunt diferit, într-un fel orb, pentru că deși mi-am pierdut aripile iubirii, eu cred în continuare că pot să zbor. Sunt, așadar, diferit într-un fel optimist. Sunt diferit într-un sens credul, pentru că încă mai cred că pentru a zbura este nevoie doar să fiu ținut în brațe de cineva care încă mai poate zbura. Este, oricum, un blestem să îți rătăcești aripile, zilele, anii, calea și sensul și, totodată, să știi unde ești, să crezi că mai poți să zbori, să crezi că va veni din nou clipa aceea când nici măcar cerul nu mai este limita.

… iar toate aceste să întârzie…

Mă alină, totuși, faptul că nu sunt singurul. Era prea aiurea ca până și aici să fiu singur.

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Vreau să fiu părtaș la faptă. Poți, de asemenea, să fii părtaș și fără martori.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.