Ieșisem de la muncă în pauza de masă și, întrucât una dintre străzile din drum se reasfalta, m-am oprit să văd cum un echipaj ridica mașina unuia care parcase acolo și bloca lucrările.

Nu mai văzusem până atunci o astfel de operațiune, așa că aveam un oarecare interes. Plus că eram cu telefonul în mână, pregătit să filmez vreo scenă mai neortodoxă, dar după vreun minut – două de liniște, am plecat mai departe pietonal, după cum am și venit.

În timpul ăsta, un vajnic luptător pentru dreptate socială – și săpător de șanțuri în același timp, cum am fost și eu odinioară – mă studiase și, văzându-mă că mă întorc butonând la telefon, de peste drum, cu mândrie proletară, îmi strigă:

– Vezi, bă, ce pățești dacă-ți lași mașina unde nu trebuie? Altă dată să n-o mai lași așa!

Mă uit în jur, eram doar eu și o babă nepăsătoare, iar el se uita la mine, deci cu mine vorbea, după care s-a întors cu pieptul umflat de aerul revoluționar ce-l cuprinsese numaidecât: ce mi-a zis-o el, mie!