Cred că v-am mai povestit că în fragedă tinerețe făceam radiogoniometrie (hai că nu e greu, e un cuvânt din trei părți: radio-gonio-metrie). Eh, normal, când era iarnă nu puteam merge să alergăm de nebuni pe coclauri.

Așa că aveam acces la sala de sport de la Școala Sportivă. No, acolo erau două chestii mișto. Prima era Laura. Că avea carnea tare, sânii tari, era slăbuță, șatenă, cu ochi albaștri. Ehe, aveam vreo 14 ani. No, dar să nu divaghez. A doua chestie mișto era o sfoară din aceea groasă care urca până în tavan.

Ne distram noi pe acolo pe la aparate, pe saltele, etc. Profesorul ne făcea încălzirea făcându-ne se alergăm de jur împrejurul sălii, etc. Era fain. No, dar sfoara aia era, cum să spun (?), un fel de fata morgana, un fel de ideal. Pentru că nimeni, absolut nimeni dintre noi n-a putu să urce pe ea. Vorba aia, cică eram băieți și forțoși.

No, noi nu puteam să urcăm sfoara aceea. Până într-o zi când am văzut-o pe o fetiță de clasa a patra, de la gimnastică aerobică, că se urca ca maimuța pe ea. Atunci am luat foc instantaneu. No, după ce au plecat fetițele, m-am dus la sfoară, am pus mâna pe ea cu putere, și m-am tras efectiv în sus. Mi se părea atât de simplu, încât m-am și speriat când am văzut că pot urca până la cer.

Dar nu m-am oprit. Am urcat până în vârf. M-am uitat în jos, și am coborât tacticos. Restul băieților erau toți pe spate, că eiu nu puteau să urce. No, cam în momentul când am ajuns pe la jumătatea sforii, mi-am dat seama că trupește devin bărbat, fiindcă dețin un exces de forță fizică.