Când, în 1991, Freddie Mercury a murit, copil fiind la doar nouă anișori, l-am urât pentru că era un poponar sidos și se trăgea pe fund. Și, culmea, mie îmi plăcea cum cântă.

Până la urmă, mi-au trebuit ani să înțeleg că l-am urât atunci pentru că îmi era mult mai ușor decât să-l iubesc în continuare, ca muzician, desigur. Îl uram atât pentru că a murit, cât și pentru că era homosexual.

Privind retrospectiv, fără a-i face vreo apologie că nu e cazul, cred că iubirea de care Freddie Mercury era în stare, față de bărbați, desigur, era mai pură și mai umană decât iubirile heterosexuale grotesc-grobiene ce se desfășoară actualmente în spațiul public.

În fond, felul lui de a cânta despre iubire îi atinge atât pe heterosexuali cât și pe homosexuali, ceea ce înseamnă că, totuși, Freddie a găsit secretul iubirii universale și l-a împărțit tutor.

Da, i-am greșit lui Freddie Mercury. Oare mă ajută cu ceva că mă spășesc?