Azi, după ce am fost după pâine, pe seară şi urcam scările, am avut o revelaţie care mi-a arătat într-un mod cât se poate de brutal cât pot fi eu de idiot. Oribil. Mi-am dat seama că mă puteam lipsi de multe chestii naşpa dacă eram doar cu o secundă mai deştept.

• Când ne plimbam prin oraş pe lângă şcoala unde am mers eu şi ţi-am spus că te iubesc n-ai avut nicio reacţie. Nu m-ai prins de mână. Nu m-ai privit în ochi. Nici măcar nu ţi-ai schimbat vocea. Ai întrebat sec: "Da?". Ar fi trebuit să văd atunci că tu vrei altceva.
• Când dansam sub cupola din parc iar în jurul nostru ploua nici măcar nu m-ai privit în ochi. Îmi povesteai, doar, că iarăşi te-ai certat cu cineva. Atunci ar fi fost un moment bun să taci. Dar nici eu n-am văzut că pentru tine eram doar un refugiu.
• Când mergeam pe undeva stăteai lipită de mine ca scaiul. Ar fi trebuit să văd că pentru tine eram doar un trofeu care îţi punea în evidenţă valoarea.
• Când îmi vorbeai te comportai perfect. Aş fi vrut să am curajul să accept că nu-mi spui adevărul ci doar ceea ce credeam că vreau să aud.
• Când îmi săreai în braţe şi îmi înconjurai talia cu picioarele tale în timp ce eu te îmbrăţişam credeam că e iubire. Eram doar drogul tău carnal. Mi-ar fi fost şi mie mai simplu să nu mă implic emoţional. Dar n-am fost suficient de deştept.

Câteodată îmi dau seama că oricât de inteligent şi oricât de versat este un om poate avea momente de prostie crasă. Important este să nu se repete prea des. Partea bună este că am învăţat să ne iert. Partea şi mai bună este că nu am învăţat să uit.