Ieri ai mei au fost la un grătar de iepure iar eu nu m-am dus. Pentru că mi-e greu să ajung p-acolo. Mi-e aproape imposibil, din motive strict personale. Azi dimineaţă îmi spune taică-mio:

– A zis unchi-to că e păcat că nu mai umbli cu fata aia.

Simţeam cu mi se urcă sângele la cap. Mai bine îmi dădea un topor în moalele capului, era mai uman. Simţeam cum eram pe marginea prăpastiei, la un pas de o răbufnire epică de proporţii. Mâhnit mă şi gândeam:

– No shit, Sherlock. Acum şi-a dat şi el seama. Şi mai şi pică măgăreaţa pe mine, că cică eu nu mai vroiam.

Repede şi sigur revolta mă cuprindea. Era cât pe ce să încep să urlu ca dementul:

– Păi în puii mei, nu depinde numai de mine. Şi aşa mi-e greu să accept situaţia asta nasoală până la paroxism, bine că mai veniţi şi voi să suciţi cuţitul în rană. Nu-mi ajunge că de nenumărate ori pe zi am flashback-uri cu ea şi ălea – alea? Nu…

Nu e suficient că mă gândesc zilnic dacă îi este bine sau nu, dacă este fericită sau nu? Nu…

Trebuie din când în când ca unii să-şi dea cu părerea despre viaţa mea sentimentală de parcă eu nu aş şti care este situaţia. Puii mei, ştiu! De aia tac ca peştele-n acvariu. Ca să nu m-apuce depresia, că, dacă stau să mă gândesc bine, motive ar fi destule, unele extrem de bune. Cum ar fi că din punctul meu de vedere ea era perfectă pentru mine. Bine, din punctul ei de vedere se pare că eu nu eram perfect pentru ea. Numai gândul acesta  mă face să vreau să merg în pădure şi să urlu.

Normal, mă abţin că sunt un om civilizat. Dar abţineţi-vă şi voi şi nu-mi veniţi cu sfaturi. Că mă duce mintea. Lăsaţi-mă să-mi văd de ale mele fără să vă băgaţi voi. Da, sunt supărat. Am impresia că sunt luat de imbecil. M-apuc să beau o bere de la Mihai Todor. Mersi, man.