În sensul fotografic, desigur. Ideea este că are o anume postură cumva atipică, vine și stă în același loc, pe același acoperiș, se uită în stânga și-n dreapta și placă doar când deschid ușa de la balcon ca să o fotografiez.

Cumva, când mă vede, se ridică tacticos în zbor și, mereu pe aceeași rută, zboară cumva înspre dreapta mea, mereu la fel, arătându-mi că i se fâlfâie în stil mare.

Astăzi ar fi a doua zi de când tot încerc să o capturez pe „filmul digital” al aparatului foto, deci nici nu știu ce să mai zic și cum să mai fac.

Cert este că nu mă las cu una, cu două! Tot o prind eu.