Uneori, un om poate fi prea mic pentru o dragoste atât de mare care, atunci când s-a ofilit, lasă în urmă nu doar un gol de nedescris, ci ți un nedescris de ne-umplut.

Îl înțeleg perfect pe frate-mio. Uneori, dragostea este abrutizantă și-ți intră în inimă ca un cui, dragostea este ca un râu voluptuos care curge între două maluri – oamenii – și care rupe totul în calea sa, inclusiv podul dintre ființă și conștiință, dragostea este nu flacăra, ci fumul care se ridică din manifestarea concretă a iubirii, este nu doar pasiunea, ci nesațul, setea și bucuria de a putea avea.

Dar dragostea pierdută nu este un paradis pierdut, ci locul geometric în care se întâlnesc deznădejdea cumplită cu nevoia absolută și neiertătoare, dragostea rătăcită este un fuior din care lâna zilelor se scurge la fel, monoton și trist ca o floare uitată la umbră, ca ultimul pește din acvariu sau precum ultima felie de pâine.

[…]

Am învățat că pentru a scăpa de un demon, trebuie să te lași cucerit de un alt demon, mai blând.