Detector de minciuni
În urmă cu câţiva ani mi-am dat seama că am devenit un fel de detector de minciuni. Pe bune. Îmi dau seama de unele treburi aproape instantaneu, treburi de care în mod normal n-ar trebui să mă prind.
Nu pot să spun că am o intuiţie infailibilă, dar cred că am o precizie de 99%. Adică în doar foarte puţine cazuri nu mă prind de unele treburi fără ca ele să-mi fie spuse sau transmise cumva. De fapt singurele cazuri în care nu mă prind sunt cele în care sentimente puternice intervin în judecată şi îmi întunecă privirea de ansamblu.
Am ajuns la un nivel de performanţă în care pot să văd locuri, întâmplări şi oameni, ca într-un fel de revelaţie, dincolo de ceea ce mi se spune sau nu. Şi adimt că treaba asta mă ajută mult, pe de-o parte. Pe de altă parte, însă, îmi complică existenţa pentru că în multe situaţii sunt nevoit să fac pe prostul.
Este cam greu, dacă nu imposibil, să îi spui cuiva că din cuvintele lui ai înţeles nişte treburi pe care el/ ea încerca să le ascundă. Şi evident că nu va crede că acesta este rezultatul percepţiei tale şi fie te va face nebun, fie te va întreba de unde ştii.
Cea mai naşpa, însă, este lupta cu propria conştiinţă. Mi-am dat seama din timp de unele treburi legate de anumiţi oameni, dar am preferat să ignor ceea ce am văzut. Şi prost am fost.
În fine. Tu ai ceva talent mai deosebit?
Asta îmi aduce aminte de un banc vechi pe care încerc să îl reproduc:
Cică nişte oameni ajung pe o insulă pustie (vechea poveste: furtună, vaporul se scufundă etc) şi fiecare începe să se panicheze că va muri pe insula respectivă. La un moment dat, unul din ei se hotărăşte să facă ordine şi se face ascultat printr-un urlet puternic după care zice:
– OK, haideţi să ne punem toţi capul la contribuţie şi să facem ceva productiv ca să ieşim din acest impas. Gândiţi-vă fiecare ce talente mai speciale aveţi şi spuneţi-le ca să audă toată lumea.
Fiecare începe să spună ce ştie:
– Eu ştiu să gătesc.
– Eu sunt zidar; ştiu să fac case.
– Eu ştiu să pilotez avioane.
…
În câteva minute, toţi s-au lăudat cu talentele lor, încercând să găsească un talent cât mai ciumeg. Toţi mai puţin unul, care stătea amărât, rezemat de un palmier, la umbră. După ce se lasă tăcerea, ceilalţi îşi întorc privirea iscoditor către el şi unul din ei îl întreabă:
– Tu nu ai zis nimic de când am ajuns pe insulă, matale nu ai nici un talent special?
– Ba da! Eu ştiu să sap gropi!\” 😀
😆 Ce sadic! 😆 Ăla e bun la săpat fundaţia casei… 😆