De patru zile vasul străbătea oceanul sângerând, așteptând ordinul de atac, ordin ce părea a nu mai veni niciodată, deși era ca un blestem care plutea în aer, așteptând un moment prielnic pentru a-și arăta forța distructivă.

Vedeți voi, vasul acesta nu ducea la măcel doar cele două mii de suflete, ci ducea spre o groapă comună, pe una dintre miile de insule tropicale, visele și dorințele înaintașilor și urmașilor celor două mii de suflete.

Era o seară umedă de început de Aprilie, iar o ploaie măruntă, enervantă și rece toca Pacificul de Sud – Est. Ca o bubuitură undeva foarte aproape, căpitanul ordonă:

– Bearing 030. (Schimbă cursul cu 30 de grade spre dreapta.)

– Bearing 030, sir. (Am schimbat cursul cu 30 de grade spre dreapta, domnule.)

– Ahead two thirds (Înainte cu două treimi din turație).

– Revolutions set. 1800, sir. (Turația setată la 1800 rotați pe minut, adică două treimi din maxim, domnule.)

– Good. It’s time we shed some blood. (Bun, este timpul să mergem să vărsăm niște sânge.)

Vasul naviga tăcut ca o fantomă prin oceanul ce, în apropierea plajelor unde se duc bătălii, devine sângeriu și dulce. Iar căpitanul, spre deosebire de alte dăți, stătea de cart în cabina înfundată de un întuneric rece. La un moment dat, prin ațipirea și adormirea nocturnă, căpitanul zărește o umbră mare și periculoasă, venind dinspre stânga și având un curs de coliziune. Atunci, înfiorat, strigă:

– Full stop.

Cârmaciul sări ca ars și se execută.

No, venind spre gară, m-am întâlnit cu un dulău de doi pe șase kilometri. Era mare, negru, pe la vreo 35 de kilograme, destul de bătrân. Ne-am speriat amândoi, eu cel mai tare. Nu mai știam cum să mă opresc mai repede, să nu-i pară bestiei că am oarece gânduri violente. Amândoi ne-am oprit în mai puțin de treizeci de centimetri. Am negociat-o amiabil. Eu m-am oprit. El se uita lung la mine, apoi a trecut mai departe, urmărindu-mă cu privirea.