Gustul deșertului

Ma-ntrebi ce fac?…
Ce vrei sa fac
Mai mult decat s-astept… sa tac…
Sa casc… sa dorm si… sa visez
Pe fondul roz al unei vechi Ghiordez,
Pe care cateodata sade
Si blonda mea Scheherezade…
(Scrisoare, Ion Minulescu)

Aseară am uitat să-mi iau pâine, noroc că mai aveam un pic, pentru cină. De dimineață, însă, mă uitam eu lung să văd cam ce aș putea mânca, repede, așa, și fără să gătesc. Și le-am găsit, așteptându-mă uscate în cutia lor.

Cu o mână tremurândă, întrucâtva precum mâna eternei întâi iubiri, rup ambalajul, îl sfâșâi cu o anume sete pofticioasă, și încep să le mănânc. Admit, inițial mi se părea că au un gust ciudat, apoi m-am prins. Curmalele acestea deshidratate au venit tocmai din Iran, sunt crescute și uscate în deșert, și este normal să aibă gustul deșertului.

Poate de somn, poate din prea multă imaginație, dar undeva în spatele minții astăzi am văzut deșertul. În lumina dimineții din imaginația mea deșertul era aproape roșiatic, aproape marțian. Nici nu știu cum, dar aproape m-am deshidratat și eu, odată cu fructele acestea dulci, incredibil de dulci și care poartă pe ele, în ele, amprenta unei uscăciuni violente.

Undeva în spatele minții mă plimbam prin deșert, la crepuscul, în special pentru că nu suport căldura, priveam palmierii și dunele câmpiei nesfârșite. Și o anume tihnă se cobora în mine, nici nu știu să descriu, ca și cum praful imaginar ar fi izvorât din zahărul uscat al unor fructe reale.

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Vreau să fiu părtaș la faptă. Poți, de asemenea, să fii părtaș și fără martori.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.