Știți că nu-mi place frigul. La munte am avut parte de el cât pentru două vieți. Desigur, nu-mi place nici căldura, canicula, toropirea topitoare a soarelui. Îmi place, în schimb, vremea din Mai (deh, fire primăvăratică) și cea de jumătate de Septembrie (deh, fire romantică). Dar deja divaghez, iarăși, într-un mod barbar.

Am ieșit de la muncă, destul de târziu în seară pot spune. Și afară ploua, aproape că ningea, ce mai. Și era așa o răcoare dulce, aproape sfântă, îndrăznesc să spun, atât de necesară mie încât eram aproape copleșit. Vedeți voi? Eu când obosesc încep să mă încing, iar când sunt foarte obosit sunt și foarte, foarte încins. Și am nevoie de răcoare.

Într-un fel, pot spune că sunt asemeni unui microprocesor, cu cât lucrează mai intens cu atât se încinge mai tare (da, chiar și la Intel). Desigur, am nevoie și de energie, așa că beau și destul de multă cafea, de aceea, deși sunt obosit, încă nu pot dormi. Încă sunt agitat, într-un fel leneș, și vă scriu acestea ca să mă răcoresc și spirtual, să mă desprind de biți, proceduri, procese și alte cele atât de trebuincioase în informatică. Dar să revin la răcoare și la ninsoarea de afară.

Aveam nevoie de ea sincer și profund. Mergeam pe îngustele trotuare ale urbei (pe care le urăsc fiindcă mă claustrează) și mă răcoream fizic, iar fiecare pas în noaptea aceasta liniștită era ca o nouă gură de aer, mai proaspăt, mai răcoritor, mai revigorant. Cam ca un masaj, așa. Îmi place atât să mă plimb cât și să mă răcoresc, atunci când am nevoie fizic de asta.

Pe tine ce te răcorește când ieși de la muncă? Drumul spre casă, promisiunea tihnei, ce anume?