În galopul Murgului – la Rupea
Nu pot spune că mă grăbeam spre Sfântu Gheorghe, deși îmi doream să ajung la timp acolo unde aveam nevoie, dar admiram drumul șerpuitor printre faptele de hărnicie și posibilitățile materiale ale oamenilor ce au întemeiat comunitățile din partea acesta a Ardealului.
De fapt, mă grăbeam, dar mă grăbeam încet, Murgul tremurând sub mine, în galopul lung și neobosit, oră de oră, kilometru cu kilometru, pe pantă sau în drum drept, cu ținuta lui frumoasă și elegantă de Smart Fortwo alunecând pe drumul așezat între dealuri precum o ață ce va fi folosită pentru cusutul unei cămăși țărănești tradiționale.
Și era o neobișnuit de călduroasă amiază de final de Făurar (Februarie), cu doar niște firave rămășițe de zăpadă așternută în văile nordice ale dealurilor, așezate în vetrele naturale ca niște gogoși albe ce așteptau să fie topite de soarele blajin ce usca pajiștile și drumul și livezile, iar eu mergeam, călătoream, vedeam și savuram și mi-era atât de bine, în ciuda radioului care se auzea cam rău, de parcă un văl de pustiu era aruncat peste aceste așezări parcă decuplate de vremurile agitației cotidiene.
În acest context, așadar, am avut stupoarea de a vedea Cetatea Rupea înălțându-se măreț deasupra drumului ușor șerpuit, și ceva neștiut s-a aprins în mine, alături de regretul că sunt singur în mașină și că singur am trăit minunea asta, stupefacția asta, plăcerea aceasta.
Este și a fost minunat și nu m-am așteptat ca pe un deal ce veghează un drum atât de circulat să fie ridicată așa o cetate frumoasă, am rămas mișcat.
Lasa un raspuns