Săptămâna viitoare, cu o parte dintre colegii de clasă o să facem întâlnirea de 10 ani de la absolvirea liceului.

Nu știu, sincer, cum au trecut zece ani. Parcă de-abia ce am terminat facultatea și masterul și parcă îmi planificasem să fac mai mult, în ciuda pantei ascendente firești pe care mă situez. Dar să revin la trecut.

Parcă mai ieri mă uitam în ochii Cristinei de un albastru sfredelitor, ea, zeiță cu trup de regină și atitudine de felină. Sigur, acum vorbesc fostele pasiuni din mine, ea nefiindu-mi niciodată o muză cum, de exemplu, mi-a fost Deliuța care organiza concursuri de scrisori de amor între mine și Hardy… Deliuța era un fel de fluturaș feroce. Mă rog, eu îi spuneam fluturaș, dar cu siguranță era feroce, cu o complexitate de nepătruns, o enigmă ca-n romanul Otiliei.

Mai era și Raluca. Frumoasă, pasională dar și un pic poisonală, dacă îmi permiteți românizarea unui termen anglofon. Sau Ivona, cu care printr-a zecea am dansat cel mai turbat dans al tuturor timpurilor, la un banchet din clasă. Sau Lelia, un suflet boem, cald și un pic rătăcit. Sau Dede, mereu veselă și glumeață. Dede mi-a zis, la un moment dat, printr-a zecea că-s prea melodramatic. Eram în perioada mea de Shakespeare, deci avea dreptate. Sau Roxana…

Cu Roxana n-am știut niciodată unde mă situez. Când eram mai convins că între noi ar putea fi ceva, jăp îmi luam câte o palmă peste bot, preventiv. Mă rog, pentru o scurtă vreme la noi în clasă a mai fost și o fată Cora ce, printr-a unsprezecea s-a mutat la Cluj. Avea un păr frumos, o voce plăcută și o privire de oțelărie, putând îndoi cu ușurință oțelul și alte aliaje dure. Simona, Bianca, Daciana și Irina era niște colege de o interesantă și cuminte nebunie, primele două dând dovadă de cel mai pur-sânge umor englezesc.

Băieții, cel puțin din ce am văzut, au rămas cam la fel. Dumi a rămas tot un diliu glumeț și serios, Silviu a rămas la fel de serios și, fiind ferm convins că va lucra și azi, am certitudinea că nu va citi acest articol, nu știu dacă știe sau nu, dar era un fel de tată pentru noi, un fel cloșcă ce-și ocrotește puii, un fel de judecător în dispută… Proda a rămas la fel de anglofon și, dacă mâine ar reintra în modă jobenul la Londra, poimâine sunt sigur că l-aș vedea și pe el cu unul. De exemplu, și la banchet purta un costum negru cu croială englezească. Nu știu de unde îl luase, dar ne dădea tuturor senzația că lui trebuie să ne adresăm cu apelativ de Sir.

Hardy, odinioară vulcanul clasei, s-a mai răcit, dar tot a rămas un tip spumos, cel puțin din ceea ce îmi amintesc că am văzut pe rețelele de socializare. Iar Tibi, un fel de geniu matematician artist și boem, a rămas perfect la fel, în ciuda numeroaselor reușite profesionale. Ceea ce e mișto tare. Iar Victor, unul dintre cei mai vechi prieteni ai mei, este plecat în State. De mic și-a dorit să plece acolo, iar acum visul i s-a împlinit. Vedeți voi, Victorică (așa îl alintam) și cu mine ne știm din prima zi de școală, deci avem în spate vreo douăzeci de ani și mai bine. Am fost în aceeași clasă 12 ani de zile și la aceeași secție la aceeași facultate, deci ne știm bine. Bunul simț și buna educație de care dădea dovadă m-au ajutat și pe mine să cresc, ca om, lângă el. Și-i mulțumesc.

De Florin nu mai știu nimic. Auzisem într-o vreme, de la mai multe persoane, că a devenit pește prin Timișoara. Oricât ar părea de ciudat, acesta ar fi un lucru bun, însemnând că în sfârșit a dat și el de iubirea trupească a femeii. De fapt, așa ceva este chiar un miracol al universului. Bănuiesc că viața are felul ei de a ne ajuta să vedem adevărul și frumusețea ei.

Totuși, oricât de frumos ar fi să îmi amintesc, nu regret trecerea asta a timpului. Acum am o viață bună, un rost și un loc și multe așteptări de la un viitor care, pe nesimțite, va veni și va veni și va veni.

Dragi colegi, de-abia aștept să ne vedem.