Am o dilemă. Şi dilema mea nu-i mică. Am ajuns să mă cred Ştefan Bănică. Lăsând gluma la o parte sunt prins în ceva nasol. Am două opţiuni teribile: să pretind fals (adică să fiu impostor), ceea ce nu vreau. Sau să stric, să risc să ruinez ceva frumos, ceea ce iarăşi nu vreau.

De parcă asta nu ar fi de ajuns situaţia se complică şi mai mult datorită diverşilor factori care îmi afectează viaţa, iar complicarea asta este descrisă de efectul bulgărelui de zăpadă (care creşte, creşte, creşte). Şi e groaznic să fiu prins între ciocan (principii) şi nicovală (nevoi).

Consider că nu este corect să pretinzi fals. Adică nu este corect să spui doar o jumătate de adevăr şi că adevărul are valoare doar atunci când este spus pe de-a întregul. Asta pe de-o parte. Pe de altă parte acest adevăr este prea greu şi poate rupe, poate nărui.

Din păcate n-am fost dăruit cu harul de a putea trăi în minciună şi tare mi-e teamă că sinceritatea cu care îi tratez pe cei din jur, de data asta, s-ar putea întoarce împotriva mea. Şi, într-un fel, este un nenorocit de coşmar repetitiv, pentru că nu este prima dată când sunt victima propriei mele conştiinţe.

Vă daţi seama că situaţia este agravată suplimentar şi de ceea ce înseamnă acel om pentru mine. Dacă n-ar fi însemnat nimic atunci n-aş fi avut problema asta. Or, eu acum păşesc nesigur, pentru că nu înţeleg care este valoarea rostirii adevărului atunci când acesta riscă să dărâme ceva construit în ani de zile.

Oricât de hidos ar suna, am ales să spun adevărul de care, ca un idiot ce sunt câteodată, mi-e jenă. Nu cred că rostirea acestui adevăr ar putea duce la ceva frumos (nu văd cum), dar trebuie să-l rostesc, dincolo de orice riscuri, pentru că nu pot să trăiesc decât în adevăr. Şi mă cam doare asta, pentru că nu este corect ca omul respectiv să sufere din cauză că eu nu pot să trăiesc decât cu adevărul.

Să nu pretinzi fals faţă de aproapele tău sufletesc, spune un principiu de-al meu. Mi-ar fi mai uşor dacă nu l-aş avea. Dar îl am. Am principii şi trebuie să trăiesc cu ele. Refuz să fiu un impostor. N-o pot face pentru mine şi n-o voi face pentru nimeni altcineva (ştiu că sună egoist dar rostirea adevărului este o bună dovadă de dăruire).

Aş vrea să cred că îmi scapă ceva, dar nu văd ce. Văd, însă, că în ambele cazuri am numai de pierdut foarte mult (asta ca să nu spun că risc să pierd tot frumosul de care cu umilinţă mă bucur în prezent). Dacă n-aş acţiona situaţia ar fi momentan neutră, dar s-ar agrava în timp (plus că impostura nu este o opţiune viabilă pentru mine). Ştiu, am prea multe dileme şi paradoxuri şi alte cele. Ăsta-s eu.

Tu, stimate cititor, ce ai alege? Am nevoie să ştiu ce ai alege.