Mergând spre muncă am trecut pe lângă o staţie de transport în comun. Şi no, acolo era o gazelă supra-drăguţă, cu o prietenă. Şi se uită la mine cum mă apropii de ea (rog a se remarca nuanţa, ea, nu ele). Normal, mă uit şi eu, că îmi plăcea ce văd.

Şi ajung aproape de ea, aşa, la vreo doi metri, şi mă uit în ochii ei albaştri de gazelă angelică, cu părul roşcat, mai de grabă minionă, armonioasă la trupul tânăr, de prin 1985, un deliciu, ce mai. Şi no, deja începeam să mă simt bine în orgoliul meu de lup fioros şi no, cum ajung la o jumătate de metru de ea, privindu-ne atent orice gest, orice mişacre, într-un fel intim, animalic, mi se pare că-mi sună telefonul pe care-l ţineam în ghiozdan şi, instinctiv, întorc brusc capul în direcţia opusă ei, spre stânga, în spatele meu auzind-o:

– Of, ce naşpa.

Băi, dar nasol sunt. Nasol de tot, nu aşa.