Nu ştiu sigur dacă m-am născut defect sau m-am îmbolnăvit pe parcurs, dar am o ciudăţenie. Câteodată vorbesc despre mine la persoana a treia. Şi mai grav este că, multă vreme, nici măcar nu mi-am dat seama de asta.

Într-o zi, febleţea mea şi cu mine discutam:

– Ce poate să facă Binike pentru tine?

Face spume la gură (era interesant de pasională), se întunecă la faţă, şi, pe un ton care ar fi mişcat şi sfinxul din loc, îmi spune:

– Dragă, dar de ce vorbeşti despre tine la perosana a treia?

– Eu?

– Da, tu.

– Când?

– Ai chef de glume?

Am crezut că mor prost. În fine, mi-a spus care-i faza şi am rămas şocat. Pe ea o scotea din sărite, după principiul:

– Te iubesc pe tine, nu pe Binike ăla.

Interesant este că io nu vedeam nicio diferenţă. Şi nici acum nu văd. Bine, pentru ea era ca şi cum ar fi cu mai mulţi bărbasţi deodată, lucru care o înnebunea complet. Mie mi se părea interesant, cel puţin. Şi sexy.

Nu ştiu de ce am scris acest articol. Poate am nevoie să-mi spună cineva că nu-s nebun. Sau că, măcar, se tratează. Oricum, cred că aş fi un specimen interesant de studiat în laborator.