Eram în tren, dinspre Cluj. Cerşetorul ăla şmecher despre care v-am tot vorbit, ăla surdo – mut care, miracol, mă aude, se urcă din Câmpia Turzii, mă vede, lasă capul în jos, ca să treacă neobservat, şi pleacă mai departe să cerşească.

No, după vreo trei minute, intră în compartiment, împarte două foi din alea cu "povestea lui tragică", la care eu îi spun:

– Hai, lasă vrăjeala. Ştiu că ai banul pe tine, ştiu că o faci pentru bani, aşa că măcar nu fii ipocrit.

Râde. Îi zic:

– Bă, să nu mor prost, cade ceva? Pune lumea botul?

Şi în secunda aia scoate o cărămidă de bani, în bancnote portocalii, maronii albastre şi veryi, de ne-a luat piuitul la toţi din compartiment. Nu ştiu ăialalţi, dar io mi-am luat umilinţă la greu, că ăla avea mai mulţi bani decât mine, semnificativ mai mulţi bani decât mine.