Dimineață, spre ora 10, în Piața Mărăști din Cluj Napoca, România. Un tip un pic grăsuț, cu față de tocilar, ochelari, ghiozdan de corporatist și borsetă chinezească din nylon se învârte ca disperatul.

Mă uit în jur și văd că e închis. Din multele chioșcuri de acum câteva zile, o jumătate sunt închise. La unul bagă marfă. Mă duc să mă uit după un covrig. Vreau un covrig. În ritmul în care descarcă ăștia o să întârzii la ședință și nu pot sta să-mi iau covrigii ăia mișto, cu cașcaval.

Mă regrupez, mă mulțumesc și cu un covrig cu sare, căci sana am, transpir, pupilele mi se dilată și devin un fel de prădător urban ahtiat după covrigi, adulmec cu nările deschise și cu urechile ciulite orice semn de brutărie deschisă, adulmec orice miros ce seamănă cu cel de covrigi…

Nu vreau fornetti și alte cele, am slăbit doar două kilograme și jumătate în cinci luni, deci trebuie să pot slăbi mai mult și, pentru asta, am nevoie de un nenorocit de covrig. Vreau un amărât de covrig, cel mai rahitic și mai uscat.

Am ajuns în capătul pieței și, până acum, n-am văzut nici urmă de covrigi sărați. Nu se poate să nu găsesc covrigi sărați. În fond, sunt în piață. Trebuie să fac ceva și repede, că am treabă și la muncă. Trebuie să mă întorc și, cu atenția unui liliac, să adulmec prada, covrigul de vis, aurul sanei și iaurtului, jumătatea plină a paharului cu lapte bătut.

Și-atunci îl văd. Mergând profan, un tip nepăsător avea nu unul, ci trei covrigi cu susan în mână, de parcă ar fi cel mai firesc lucru de pe pământ! Și-atunci i-am văzut în geam. M-am lipit de chioșc și, cu hotărâre am zis:

– Un cozonac cu sare, vă rog!