Bianca, surioara mea favorită (şi singura, dar noh), da, aceea care nu mi-a făcut cozonac de Paşte, m-a sunat în seara aceasta pe la 22,40 şi m-a rugat să mă duc până la ea (aproape, doar vreo 200 de kilometri) să o ajut la cărat nişte mobilă.

Şi mă duc, normal, pentru că se mută împreună cu iubitul ei (măcar ea să scape) şi nu poate să care singur toate alea p-acolo. Aşa că după ce n-am să dorm în noaptea asta (mai ales dacă este vreo căprioară prin maşină) mâine am să fac un pic de muşchi (deşi n-am nevoie) cu patul pe scări. Am înţeles că au găsit un apartament pe la etajul şapte. Aşa că vă rog să-mi ţineţi pumnii. Să fiţi buni şi cuminţi, că pe mine mă doare spatele numai când mă gândesc.