Ştiţi şi voi care, acela de pe 14 Februarie. Ca să începem săptămâna bine trebuie să vă povestesc o fază de când eram prin liceu şi iubitor de sărbători americane…

În liceu am avut o mare pasiune pentru o fată cu un an mai mică. Bine, asta nu mă oprea să-mi văd de treabă cu alte fete, pentru deşi ea era kriptonita mea. Dacă stăteam pe creanga mea mi-ar fi fost mai uşor, dar mă şiţi mai bine de atât. Totul a început dintr-o prostie. Un prieten de-al meu şi cu mine ne plictiseam aşa că am făcut un pariu: cine o agaţă cel mai repede pe o colegă drăguţă din liceul lui, fiind în licee diferite, primeşte de la celălalt o sticlă de vin. Era într-o Miercuri după masa, aşa, pe la ora 16. Joi scanez bine de tot liceul şi o văd. După masa mă întâlnesc cu tovarăşul meu şi-i spun:

– Bă, io mi-am găsit gazela.

– Şi eu. Pe cine?

– O ştii şi tu, aia [descrierea]…

– E bună. Baftă. Io am găsit-o pe [descrierea].

– Bun, deci sunt corespunzătoare ambele…

– Da.

Ne-am propus ca în maxim o săptămână să le dăm pe spate. Nu ştiu ce a făcut tovarăşul meu dar ştiu ce am făcut eu. A doua zi, Vineri seara, am luat o sticlă de vin, am scos nişte coli de hârtie şi două pixuri şi m-am gândit cam cum aş putea eu s-o iubesc şi s-o apreciez pe fiinţa aceea. Sâmbătă (ca să vă tachiez vă dau şi data) 31 Mai 1998 i-am trimis o scrisoare, dar ce scrisoare, frăţie…

Pe vreo şapte pagini am scris o scrisoare în versuri (nu-mi găseam cuvintele) "cu valuri de lună şi ochi aţipit" şi alte asemenea. I-am pus şi un motto drăguţ. Acesta:

Nu trebuie
Să-ţi spui gândurile
Dacă regreţi
Trecute scrisele rânduri.

Sau o altă poezie, de I Minulescu, ceva cu rouă, etc. o poezie erotică, oricum. Din păcate nu mai ştiu pentru că, momentan, de vreo o jumătate de oră, am un lapsus.

Sau acesta:

Parfumul rozelor ude,
Tomnatic suspin,
În zori, în tăcutele trude,
Te cheamă pe tine, puţin.

În fine. Dacă nu mă înşală memoria poezia avea vreo 42 de strofe de lungime variabilă, etc. Era muncită scrisoarea aia frate. O scriu de trei ori pe coli albe de hârtie, vreo cinci ore, aleg o variantă (aia cu scrisul mai inteligibil), o împăturesc, o parfumez şi mă duc să o expediez personal, cam cu o oră înainte să iasă afară.

Ştiam la ce oră iese afară pentru că era o creatură a obişnuinţei, ca şi mine. Iau împrumut de la vecinul de deasupra două staţii walkie talkie din care una o înmânez prietenului meu pe care-l trimit la spionat. Deschid staţia şi aştept. Şi aştept. Şi "ete fleoşc", trece o oră iar eu nu primesc veşti de aceea încep să mă impacientez.

Peste vreo o oră şi un sfert apare tovarăşul meu care, foarte senin îmi povesteşte, abia abţinându-se să nu râdă de mine:

Băi, deci a coborât în faţa blocului cu plicul de la tine în mână şi a început să citească. Şi peste câteva minute a venit şi prietena ei [Numele] şi citeau amândouă şi se spărgeau de râs. Nu-ţi spun că în câteva minute toate colegele ei erau grupuri – grupuleţe cu câte o foaie în mână citind şi spărgându-se de râs. Ba erau şi unele fete de la alte licee. Bă, tu ştii cum râdeau? Duduia strada, nu altceva. Cred că erau vreo douăzeci de fete care s-au crăcănat de râs vreun sfert de oră.

La care eu, senil sec, îl întreb:

– Deci a fost bine?

– Da. [Ce să zică şi el?]

Cred că este evident pentru toată lumea că nu mi-a ieşit şi că, dintr-o prostie, mă îndrăgostisem sincer de fata asta. Hai să nu vă povestesc cum se uitau colegele ei la mine când ne întâlneam prin liceu şi alte de-astea. Bine, a fost şi o excepţie, Andreea, o prietenă de-a ei, care, la un moment dat, chiar înainte să plec din liceu şi când era, deja, prea târziu, mi-a lăsat scris ceva într-o agendă ce era, în principiu, un fel de oracol, dar mai avansat şi mai artistic. Copilaşii nu ştiu ce este acela oracol aşa că trebuie să spun că:

Un oracol este o metodă de socializare offline fără internet folosind un caiet. Sus, pe fiecare pagină pui o întrebare, de genul: "Ce zodie eşti?", "De cine îţi place?", "Care este prenumele tău?", chestii de-astea discrete ce nu ajută la identificare. No, fiecare avea voie să scrie pe un singur rând, de obicei numerotat, răspunsul la acea întrebare. Şi primea, ca bonus, o foaie sau două pe care putea să deseneze inimioare şi alte cele, ca un fel de declaraţie de dragoste, cu poezii şi tot tacâmul, pentru a-şi impresiona iubirea veşnică (aia de durează trei luni).

Să revin. Andreea mi-a scris aşa: "Mereu te voi ierta iar iertarea mea va fi durerea pământului pe care calc.". Cred că m-a iertat că nu o iubeam sau ceva, nu ştiu, deşi era extrem de drăguţă şi de stilată. Plus că scria şi poezii. Dar noh, am fost şi eu bou cu aburi şi n-am văzut evidenţele. Să revin.

Credeţi că eşecul ăsta m-a făcut să mă opresc? Din contră, m-a făcut şi mai bou hotărât. Trece vara, toamna, iarna şi vine Sf. Ăla. Auzisem că se certase cu prietenul, chiar pe 13 Februarie. Pfuai, asta era şansa mea, mi-am zis. Pe 14 dimineaţa, de la ora opt, umblam prin oraş să iau nişte trandafiri, dar nu găseam. Am umblat în toate locurile din oraş şi, undeva la margine, mai găsesc vreo cinci fire, dar mai mici. Bune şi acelea. Pe la ora 14 ajung înapoi acasă. Merg să mă aranjez repede şi tot, că ştiam că pe la 15 – 15,30 apare mama ei acasă. Pe la ora 14,45 bat la uşă cu trandafirii ascunşi la spate, deschide tatăl ei:

– Bună ziua. Robin mă numesc. X este acasă?

– Bună ziua. Da, este, acum o chem.

Apare gazela:

– Bună, am ceva pentru tine.

– Mulţumesc, nu, îmi spune în timp ce se schimbă la faţă.

– Dar te rog.

Dă să închidă uşa, dar eu insist:

– Sunt pentru tine.

Îi ia şi se înţeapă într-un spin (doar îs trandafiri, nu lalele) şi îşi suge sângele din deget. Apoi, fără niciun alt gest, îmi închide uşa în nas. Am rămas prost. Ca şi curiozitate mai interesantă: cel mai mult la ea îmi plăcea gâtul ei. Nu ştiu de ce. Deci nu, nu sunt un Casanova.