Intru în restaurant. Mesele erau, în mare, cam ocupate. În afară de una la buhuhu, pe după umbre. Și încă una, lângă două înțepate. Plus că asta, masa adică, avea și meniul pe ea. Deci comod.

Pentru că în ziua timpul este mereu o problemă, am zis că să-mi optimizez timpul petrecut acolo, ca să fie cât mai scurt, m-am uitat cam ce mâncare era adusă la etaj (e pe două nivele) și aia am comandat-o. Dar, ce credeți, am putut să mănânc?

Nu! Una dintre înțepate se pusese fix pe canapeaua de lângă mine, ieri. Înțepată rău. De genul salată, fără ulei și, eventual, o garnitură de orez. Bine, nu mă interesează pe mine, câtă vreme nu mă afectează. Dar azi m-a afectat.

Înțepata1 era cu o colegă. Înțepata2 să-i zicem. No, mă pun la masă. Astea două încep să se hlizească la mine. Comand. Astea două se hlizesc în continuare. Mă uit la ele c-o privire de-aia seacă, de zici că mi-au murit toți neuronii. Mesajul era clar: p-aici nu e nimic interesant. Îmi vine mâncarea. M-apuc să mănânc.

Eh, Înțepata2 se întoarce încet spre mine. Încet dar sigur. Dacă genunchii ei erau paraleli cu privirea mea, când m-am pus la masă, până să ajung la felul 2 deja avea cracii perpendiculari pe privirea mea (eu priveam în față). Și să nu vă spun, se uita la mine ca la film.

Lucru atât nepoliticos cât și enervant. Mă uit la ea, dar se face ba că nu mă vede, ba că vede prin mine, chestii de-astea. Îmi venea să mă ridic, să mă duc la ea și să-i spun:

– Tanti, crede-mă, în cazul acesta dragostea trece prin stomac. Lasă-mă să mănânc.

Pfuai, atât de tare mă enervasem, încât îmi tremura discret furculița în mână, de zici că n-am mai mâncat de la Bătălia de la Podul Înalt. Bine, fetele au terminat de mâncat și s-au apucat să fumeze. Ghiciți pe cine dădeau fumul. Deci nu, nu pot să mănânc dacă cineva se hlizește la mine. Iar trucul cu picioarele e vechi. Nu cad în așa ceva. Trebuie ceva mai multă creativitate, dacă atitudinea este greșită.