Dar rău, nu aşa. Iaca am fost şi eu în staţie la Normandia, în Timişoara, lângă sala Olimpia. Şi stăteam absolut liniştit văzându-mi de treabă (adică ascultam muzică şi citeam mailul pe telefon). Pe banca din staţie mai erau doi tineri de se lingeau absolut îngrozitor. 

La um moment dat apare o tanti: roşcată, creaţă, pantaloni negri, pantofi comozi, o cămăşuţă roşie, frumoasă la trup, tot tacâmul. Se pune lângă mine, între mine şi porumbei. Vorbea la telefon dar nu ascultam ce vorbeşte, fiind reţinut de muzica din căşti.

Îmi deschid tacticos telefonul şi citesc mailurile, din  nou. O simt binoclându-se la mine în telefon, în Gmail. Nu mă deranjează, nu era nimic esenţial  aşa că dacă tot sunt un geek măcar să fiu şi mândru de asta, nu? Aşa că îmi văd de treabă, deşi…

La un  moment dat se ridică şi se învârte pe acolo, prin stânga mea. Peste câteva minute mă ridic şi eu şi-mi aprind o ţigară, pe partea cu ea (nu fuma, vorbea în continuare la telefon). Bine, puteam să merg în dreapta, dar nu vroiam să transmit mesajul nepotrivit. 

Zâna termină de vorbit la telefon şi trece pe lângă mine, privindu-mă drept în ochi, cu ochişorii ei cei căprui şi drăgălaşi. Vă mărturisesc faptul că pentru o secundă mi se tăiase respiraţia. În zâmbesc, cu cea mai deschisă şi prietenoasă meclă (faţă) pe care o am. Se aşează pe locul unde stătusem eu.

Îmi termin frumos ţigara (mă făceam că nu observ că mă studiază atent), o arunc civilizat la coş şi, sub atenta ei privire zâmbitoare, iau loc lângă ea. De parcă acolo, lângă ea, ar fi fost locul meu. Dau muzica mai încet, moment în care ea intră în vorbă:

– Nu vă supăraţi, Dumneavoastră ce autocar aşteptaţi?

– Eu îl aştept pe cel de Bucureşti – Târgu Jiu – Petroşani…

– Aha.

– Şi tu?

– [Zâmeşte orbitor de frumos.] Eu pe cel de Severin.

– Eşti de acolo?

– Da.

– E urât oraşul [trebuia să spun asta ca să relaţioneze la ceva familiar.].

– Nu depinde de mine.

– Mi-ai zis-o…

– [Râde]. Da.

În fine, vorbim despre câteva nimicuri când, la un moment dat, îi sună telefonul care vine cu o veste cruntă, pentru mine: nu acolo opreşte autocarul aşa că pleacă repede înspre locul cu pricina.

Pfuai, mă lovise depresia:

– Bine că se găseşte o zână bună care să se bage în seamă cu mine că şi trebuie să plece.

Îl sun pe 314ra2 şi-i spun că-s deprimat. Etc. Şi stau şi mă gândesc:

– Bă, de ar trece din nou pe lângă mine, m-aş duce la ea şi i-aş spune că e drăguţă şi că dacă pot să o ajut la bagaj.

No, aici intervine parteaîn care sunt bou cu ţăţe ce trebuie castrat. Aveam o faţă plouată de parcă mi s-ar fi înecat corăbiile, când o văd trecând prin faţa mea. Mă bucuram ca un câine, nu altceva. Schimbăm câteva cuvinte şi pleacă mai departe, evident, pentru că nu-mi urmasem planul. I’m a moron. Kill me!