Unu’ plimba o hienă
Înainte de faza cu ziua norocoasă a tipului ăluia. Mergeam pe o stradă pustie, semiîntuneric, liniște, chestii. Deodată, din fața mea, ca ascuns de fantomele oboselii, ale imaginației și ale orei târzii, din fața mea apare un tip cu un câine în lesă.
Câine am zis? Pfuai, era gri cu negru, blana îi era vraiște în mod natural, cu umerii lați și înalți. Vă jur, dacă nu-l chema Rex, puteam jura că este o hienă. Arăta de parcă avea șapte straturi de turbare pe sub blană, de parcă ar mânca hipopotami la gustările dintre mese, fioros de spumega. Să nu spun că și lumina se încovoia în jurul lui, de frică, aia puțină câtă era.
Evident, în fața lui eram eu. Cred că mă vedea ca pe un fel de chicken nugget sau ceva de genul, ca pe aperitivul rece de dinaintea aperitivului cald, de dinaintea felului întâi. Ce mai? Se întărise șoricul pe mine ca pe mistreț. Am zis că dacă mă tot devorează, măcar să-l jenez și să-i rămân în gât sau printre dinți.
Simțindu-mă încolțit, prietenul meu, cățelul ăla matahală, rudă de-a întâia cu ursul polar, începe să latre morbid, așa, pfuai, nu pot să descriu. Oricum, dintre o hienă și un urs polar, e clar cine câștigă, nu? Așa că hienă ăla, cu stăpânu-so or cam luat-o la goană.
Lasa un raspuns