Ziua În Care Am Îngropat Speranța

Nici nu știu de unde să încep, cele scrise în Apologia unui progresist reverberează în mine și în temerile mele. Poate că Ice avea dreptate. poate că o imperceptibilă teamă de grozăviile anilor 1990 încă mai sălășluiește în mine, ieșind la iveală în momentele mele de minimum, dar nu pot ști, ceața asta a unui tumult emoțional compus din furie și neputință îmi face orice introspecție imposibilă.

Pe de-o parte, ca persoană publică nu am dreptul de a ceda, nu am dreptul de a-mi pierde speranța. În fond, datoria saltimbancului este să râdă chiar și atunci când îi vine a pânge, dar o asemenea ipocrizie mi se pare o grozăvie de-acum, căci ceea ce se întâmplă acum în Parlament va afecta România următorilor 50 de ani într-un mod atât de profund și atât de negativ, încât nu văd un orizont de timp în care neamul meu să trăiască normal de-a lungul vieții mele.

Văd în mintea mea spitalele anilor 2070 în care nu găsești pansamente, aspirină și nici măcar spirt, care trebuie cumpărat de către pacienții muribunzi. Văd o Românie deconectată de secolul și mileniul acesta, o oază de sărăcie într-o mare de prosperitate, fără autostrăzi, în care oamenii încă mor din cauza lipsei infrastructurii, văd baroni locali care-și însușesc comunități întregi și – mai ales – viitorul acestora, văd o Românie conectată la ajutoarele sociale și complet deconectată de realitate.

Îmi amintesc de România anilor 1990, când eram furați cu legea-n mână, prevăd o Românie a anilor 2070 în care, la fel, vom fi furați cu legea-n mână, un fel de reiterare a secolului 20, în care știm bine cât de rău ne-a mers.

Văd școli cum cad peste copii, văd muribunzi de boli care în alte țări se pot trata, văd profesori umiliți, judecători umiliți, polițiști umiliți, medici umiliți, oameni umiliți, ca și cum toată zbaterea noastră spre progres ar fi fost doar o nebunie de un weekend.

Văd bătrâni umiliți cu pensii de mizerie, care nu mai așteaptă, nu mai speră, nu mai trăiesc, ca niște morți ambulanți care încă n-au putrezit, fără hobbyuri și fără dragoste, aspriți de asuprirea de o viață, închiși în ei ca niște izvoare de nesperanță, lipsiți de educație și de perspectivă.

Văd bătrâni care muncesc și care mor în câmpul muncii pentru o felie de pâine uscată, în timp ce partidul unic suge din pensii, din salarii, din taxe, din impozite, din dividende, ca o mașină de supt vlaga din trupul societății noastre, văd negru, gri, sărăcie, moarte, neputință, neșansă și-mi pute ca-ntr-un autobuz muncitoresc în care nimeni nu s-a spălat pentru că nimeni nu a avut apă.

O societate fără justiție este o țară injustă, în care bogatul ia de la sărac, în care copiii asupritorilor noștri vor fi asupritorii copiilor noștri, văd o reinstaurație a Securității, în care se murea de frică, de frig și de foame, în care se murea de la bătaie și se îngropau oamenii în pădure, ca animalele, văd nu o țară, ci un lagăr, și nu sunt sigur de ceea ce aș putea face.

Instinctul îmi spune să lupt sau să fug, dar ce arme mai am? Am participat la alegeri, am fost observator, am donat bani, m-am impplicat, am făcut tot ce mi-a fost legal, democratic și etic la îndemână, dar timpurile au ajuns disperate și mă gândesc serios la măsuri disperate, ce depășesc limitele legalului.

Nu accept, nici pentru mine, nici pentru copiii mei, să ne reîngropăm în sărăcie, nu accept să le așez în față un viitor de sărăcie lucie, și pe măsură ce vremurile devin tot mai tulburi, tot mai puține îmi sunt opțiunile clare, legale, etice, dar când injustiția devine lege, fărădelegea devine datorie.

Ridică-te. Sau mori.

6 Comentarii

  1. Raluca 14 decembrie 2017 la 17:38 - Raspunde

    Tara e moarte demult. Ultima speranta a murit cand a castigat psd-ul. Vazusem la tv niste studii cum ca 60% din populatie are doar 8 clase. Acesti 60% pot fi cumparati. Usor si ieftin. Nu ai cum sa castigi o tara cand voturile oamenilor pot fi cumparate cu o sticla de ulei si niste orez.
    Mi-as fi dorit o tara civilizata, unde votul nu e dat de diaspora sau de analfabeti, de asistati social sau…colorati. Mi-as fi dorit o tara in care votul si dreptul de a fi parinte sa fie un privilegiu, nu un drept( caz: mama la 15 ani, 5 copii nascuti). Si multe alte lucruri, dar din pacate astia ca mine, ca noi sunt o mana. In rest vedem oameni care traiesc din ajutor social, care scot copii pe banda rulanta ca sa asigure viitoarele voturi.
    Si eu am ingropat speranta. Acum, mai mult ca niciodata, vreau sa plec in alta tara.

    • Robin Molnar 19 decembrie 2017 la 10:03 - Raspunde

      Aș vrea să găsesc ceva încurajator de spus, să zic c-o să fie bine, nu găsesc.

      • Raluca 10 ianuarie 2018 la 16:18 - Raspunde

        Pai nu ai ce sa spui. Singura varianta decenta ar fi ca in tara asta sa se rada tot si sa ramana doar pamantul, sa o ia cu evolutia de la 0. Poate asa mai sunt sperante. Dar avand in vedere ca inca mai exista comunisti la putere…slabe sanse

        • Robin Molnar 24 februarie 2018 la 16:52 - Raspunde

          Să zicem că o luăm de la zero. Nu putem, poporul este același, la fel de incult. Rezultatele, deci, vor fi la fel de proaste.

  2. Xtall 15 decembrie 2017 la 13:56 - Raspunde

    La faza cu justiția consider vinovați, poate chiar mai mult decât pe cei de aici, pe cei din UE.
    Trebuiau legi comune, la aderare, justiția nu poate fi interpretată ca sa lași la mana fiecăruia sa facă si sa aplice regional cum și ce vrea el, un furt poți sa-l întorci pe toate fetele, tot furt rămâne, în mod logic trebuie sa existe aceleași proceduri și pedeapse oriunde, mai ales într-o uniune.
    N-ai ce sa interpretezi în justiție ca sa lași sa facă fiecare ce vrea. E o porcarie

    • Robin Molnar 19 decembrie 2017 la 10:02 - Raspunde

      Sper că vom ajunge acolo, la o unificare juridică.

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Vreau să fiu părtaș la faptă. Poți, de asemenea, să fii părtaș și fără martori.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.