Glienicke  este numele unui palat şi a unui pod alăturat care lega sectorul american din  Berlinul de Vest și Germania de Est, celebru în perioada războiului rece pentru că acolo se făceau schimburile de spioni, fiind supranumit şi Podul Spionilor.

Numele Glienicke este acum din nou în ştiri, fiind omonim cu titulatura unui think-tank, Glienicker Gruppe, format din 11 economişti, jurişti şi politologi renumiţi din Germania. Ei au redactat şi înaintat spre dezbatere publică o propunere pentru o Europă mai profundă, intitulată „Către o Uniune a Euro”, care se pare că va fi punctul de referinţă al celui de-al treilea guvern Merkel privind unificarea politică din zona euro. Cei 11 din Glienicker Gruppe argumentează în favoarea creării unui „Tratat al Euro”, care să ducă la un transfer semnificativ de suveranitate către un guvern economic al zonei euro. Se pune, însă, întrebarea: e zona euro pregătită să treacă acest pod? Politicul a militat fervent împotrivă, însă, chiar dacă o serie de jaloane pot da în cele din urmă esenţa unui buget comun şi a unei uniuni bancare, responsabilitatea asumată în sistemul democratic impune necesitatea schimbării tratatului. Dacă tratatul uniunii nu se schimbă, e timpul să se meargă mai departe şi să se permită ţărilor cu probleme flexibilitatea propriilor ajustări.

Însă Glienicker Gruppe îndeamnă la o mai profundă integrare economică şi politică ce se poate realiza printr-un nou „Tratat Euro”.  „Nici una dintre problemele fundamentale ale crizei euro nu a fost rezolvată  – nici criza bancară, nici criza datoriilor suverane, nici criza competitivităţii. Problemele crizei datoriilor suverane continuă să escaladeze. Băncile sunt copleşite de împrumuturi neperformante care paralizează sectorul privat. În ţările afectate de criză, o generaţie e privată de mijloacele de trai şi e lipsită de oportunităţi. La marginea spectrului politic din aceste ţări  în criză apar mişcări din ce în ce mai radicale. Şi dorinţa de a se găsi soluţii comune pentru zona euro pare să treneze din ce în ce mai mult. Noi – cei unsprezece economişti, avocaţi şi politologi germani – nu putem accepta perspectiva unei alte tergiversări pentru a se câştiga timp – cu costuri chiar şi mai mari – până când criza va fi trecut, în cele din urmă”.

Germania are o voce decisivă în viitorul Europei, iar cei 11 economişti  cer ca aceasta să preia comanda. Germania – spun  ei – trebuie să admită că o Europă mai puternică e bună pentru Germania şi fac apel la opinia publică şi conducerea din Germania să acţioneze cu rapiditate. Proiectul lor are în vedere impunerea punctelor de vedere germane privind consolidarea fiscală în ţările membre ale zonei euro, iar Uniunea Bancară tocmai adoptată încearcă, în primul rând, să atenueze costul social, iar în al doilea rând să gestioneze imigraţia ilegală. În al treilea rând, dar nu şi ultimul, se încearcă să se dea o legitimitate instituţional-constituţională acestei guvernări economice comune, care se referă la formarea şi executarea bugetelor naţionale. În textul Glienicker Gruppe se avansează iniţiativa finanţării europene a ajutoarelor de şomaj, dar şi a costurilor sociale totale ale consolidării fiscale, iar, în continuare, să se treacă la recomandări adaptate şi ajustate pentru permanentizarea şi legitimizarea conjuncturilor formate în favoarea Germaniei în timpul crizei.

În ceea ce priveşte, de exemplu, politica externă comună, se remarcă absenţa care a fost confirmată solemn în ultimele luni, când Franţa a trimis singură şi fără sprijinul Germaniei forţe militare în Africa Centrală, iar Berlinul a avut atenţia focalizată spre Ucraina. Totodată, în text se afirmă că Germania trebuie să susţină propunerea înfiinţării unui loc permanent pentru Uniunea Euro în cadrul Consiliului de Securitate ONU, cu alte cuvinte, neutralizarea locului permanent al Franţei!

În text se mai prevede, de asemenea, fuziunea forţelor navale şi aeriene ale ţărilor membre, o prevedere care, dacă se va materializa, va împiedica Parisul să mai aibă intervenţii militare naţionale ca acelea la care am fost martori acum câteva luni, în Mali, iar, mai recent, în Africa Centrală.

Principala propunere cuprinsă în text e cea legată de formarea unui „Parlament Euro”, care să controleze instituţiile de guvernanţă economică. Problema legată de compoziţia acestui parlament rămâne deschisă, însă o versiune ar fi să fie compus din europarlamentari ai ţărilor membre ale zonei euro, iar o altă versiune prevede ca acesta să fie format din deputaţi ai parlamentelor naţionale, întrucât „Parlamentul Euro” va avea ca principală responsabilitate ratificarea deciziilor ce privesc în principal cheltuielile publice ale ţărilor membre ale zonei euro.

Şi mai revelator în text e menţiunea legată de Polonia, ca viitoare membră a zonei euro, şi care va trebui să participe la negocierile privind crearea instituţiilor Uniunii Euro. Relaţiile bilaterale Germania-Polonia sunt astăzi idilice, amintind de vremurile bune de altădată ale axei franco-germane. Varşovia nu are nici un motiv să se grăbească să intre în zona euro înainte de a se clarifica orizonturile monedei comune şi, de altfel, nici Berlinul nu face presiuni în acest sens. Berlinul şi Varşovia au interesul comun european perspectivele europene ale Ucrainei: Berlinul vede Polonia ca partener egal, în rol de numarul doi în UE – Zona Euro aproape la egalitate cu cel deţinut până recent de Franţa, iar Varşovia, la rândul său, vede în Ucraina o zonă preferenţială de influenţă în afara graniţelor, revendicare izvorâtă din adâncurile istoriei, când Polonia a precedat Rusia ca suzeran al Kievului.

Eleva fruntaşă la modelul de austeritate german, Letonia, este de la începutul acestui an cel de-al 18-lea membru al zonei euro şi asta dacă ar fi să judecăm după expresia favorită a cancelarului Germaniei, Merkel, ca „ţările din sud să îşi facă lecţiile”, şi după explicaţiile date sentimentelor anti-germane de ministrul Schaeuble ca fiind doar gelozia colegilor faţă de elevul fruntaş. Aş mai aminti şi trecutul stahanovist al acestei ţări învăţate cu austeritatea în trecutul său sovietic. Opţiunea celor de la Riga nu a fost, evident, una economică, ci una politico-monetară. Letonia nu este aproape de Germania datorită austerităţii fiscale exemplare, ci şi datorită trecutului său istoric comun. Riga a fost  portul Hansei Germane, care controla comerţul în Marea Baltică, iar în interiorul ţării conduceau membrii ai Ordinului Cavalerilor Teutoni şi Junkerii. În esenţă, prin ancorarea necondiţionată în austeritatea germană, Letonia şi-a redescoperit un fir pierdut din continuitatea istorică, întrerupt brusc în secolul al 18-lea, când odată cu înfrângerea Suediei, Rusia a preluat şi controlul asupra statelor baltice. Letonia, împreună cu celelalte două state baltice, Estonia şi Lituania, au mai fost consacrate ca zone de influenţă germană în februarie 1918, odată cu Tratatul Brest-Litovsk pe care bolşevicii au fost nevoiţi să îl semneze pentru a-şi putea consolida puterea pe plan intern.

Încet, dar constant, Europa Centrală şi de Est care, altădată au fost ţările pierdute ale conceptului german al Europei Centrale (Mitelleuropa) apar pentru Berlin ca alternativă la Sudul inadaptabil şi ţâfnos la zona euro, singura problemă  fiind aceea că e nevoie de cel puţin un deceniu ca să devină simultan zonă de investiţii, de transfer al activităţilor de producţie, precum şi de exporturi germane.

Acest text (această propunere, n.r.) al celor din grupul Glienicker nu e nimic altceva decât un divorţ de tradiţia federalismului german postbelic. Germania vrea să evite costurile şi angajamentele obligaţiilor federale, în special, transferurile în sudul continentului, şi păstrează din federalism doar locul comun în Consiliul de Securitate ONU, precum şi unificarea forţelor militare care ar putea să sprijine intervenţiile externe. Fără exagerare, aceasta este doar o rămăşiţă a unei viziuni grandioase!

__________

Acest material n-a fost scris de mine, ci doar a fost publicat cu scop formativ-informativ, pentru că postulează câteva idei interesante.