Nu ştiu dacă aceasta este o lectură uşoară, potrivită pentru week-end, dar trebuie să vă povestesc ceva. Ieri eram la cimitir, ca tot ardeleanul, şi, la un moment dat, trece o doamnă pe lângă mine. Şi, normal, o rog să servească un pahar de suc, dacă alcool nu doreşte, şi o prăjitură. Şi, în timp ce povesteam ca tot creştinul, îmi spune:

"- Şi eu am o fată, că de aceea am venit în Petroşani. Este internată aici, la Psihiatrie. Bărbatul ei a plecat cu copii în Italia, la muncă. Şi acolo a înşelat-o şi a venit acasă şi a băgat divorţ de ea. I-a luat tot. Şi acum, săraca, nu mai ştie de ea. Se dezbracă, îşi rupe hainele de pe ea sau spală cu halatul pe jos. Şi săraca are de-abia 28 de ani. A fost profesoară de engleză în Alba Iulia. Nu mai poate munci, nu ai poate face nimic. Şi mi-e teamă că nu o să rezist mult cu ea aici. Pentru că doctorii nu-i fac nimic. Aşteaptă doar să le dai, să le dai, să le dai… Dar cât trebuie să le tot dai? Şi de unde să le tot dai? Şi nici nu ştiu unde să o duc să o ajute."

Şi în timp ce îmi povestea acestea săraca femeie nu se putea opri din plâns. O femeie pe la 65 de ani, cu părul alb şi îmbrăcată într-un fel de halat cu motive colorate plângea la apus de soare, în cimitir, distrugerea efectivă a copilului ei. Şi nimănui din cei responsabili nu părea să îi pese, pentru că cei respnsabili "Aşteaptă doar să le dai, să le dai, să le dai… Dar cât trebuie să le tot dai? Şi de unde să le tot dai?". Şi rar mi-a fost să întâlnesc o femeie cu mai mult bun simţ…