Am fost. 50 de lei, cât este prețul biletului de intrare pentru un adult, nu este puțin, cel puțin nu pentru o expoziție, dar cu siguranță nu este nici un preț exagerat pentru nivelul de cunoaștere pe care-l oferă.

Panou cu expoziția The Human Body la Muzeul de Istorie Naturală Grigore Antipa

M-aș fi așteptat, privind fragmentele de om, să găsesc ceva supranatural în ele, să văd ceva mistic în toată perfecțiunea corpului uman, să găsesc urmele unui design inteligent sau vreo altă ghidușie para-realistă sau para-psihologică, dar n-am găsit nimic.

Corpul uman este imperfect.

Partea superioară a craniului este exagerat de subțire, nu mai groasă de câțiva milimetri de os, iar organele nu sunt imune la boli, în special la cancere.

M-aș fi așteptat, sub presiunea morală a acceptării faptului că văd ceea ce odinioară au fost niște oameni, cu vise și vieți și nevoi, să simt și altceva decât o rece sete de cunoaștere. Dar n-a fost cazul. Aveam urechile înfundate de puseul de tensiune arterială ce m-a cuprins, eram cumva letargic în simțiri și priveam plin de interes exponatele, de la oasele urechii interne la embrioni și fetuși.

Acolo, firește, erau schelete umane procesate special pentru a arăta ce și cum este, erau organe sănătoase și bolnave – chiar și o pereche de plămâni de fumător* – și erau expuse chiar și aparatele reproducătoare umane, dar fără a fi perverse sau obscene, fără să treacă linia fină dintre cunoaștere și destrăbălare.

În timpul vizitării, din respect față de exponate, nu se vorbește la telefon, nu se vorbește tare, nu se ridică vocea și nu se fac poze. Poți să privești cât vrei, poți să păstrezi câte amintiri poți, dar nu fotografic. Pe bună dreptate, întrucât scopul expoziției poate fi înțeles doar fiind acolo prezent, privind.

Pe tot traseul, personal semi-specializat – probabil studenți, unii chiar restanțieri, la medicină – vă poate răspunde la întrebări, dacă aveți nevoie să știți mai mult, sau să înțelegeți ceva ce n-ați priceput. Eu, de exemplu, am descoperit niște mușchi în spatele cavității abdominale, mușchi despre care uitasem. Dar nu mi s-a putut spune cum se cheamă.

La expoziție am văzut familii întregi, cu bunici și nepoți, tăcuți, privind exponatele – în fapt, privindu-se pe sine într-o manieră care, altfel, le-ar fi fost imposibil de oferit. Aș vrea să se înțeleagă acest aspect: lumea n-a venit acolo ca să se uite la morți, ca la o expoziție de cadavre, ci ca să învețe despre ei, la modul vizual, ceea ce au învățat la școală, iar vizitarea expoziției nu este precum o promenadă printr-o hală de îmbălsămare de la pompe funebre, ci este precum o lecție de anatomie aplicată.

Nu e nimic grotesc în expoziția The Human Body. Nu e nimic obscen, macabru, grozav sau dezgustător, totul fiind de un desăvârșit bun gust științific.

Și, ca să fiu precis până la capăt, de multe ori știrile serii – prezentate atât de dramatic – m-au mișcat mai mult decât expoziția aceasta. Care expoziție merită vizitată!, pentru că numai aceasta vă poate arăta cât suntem de fragili și cum, din iluzii, ni se pare că suntem mai mult decât putem fi.

Suntem doar niște animăluțe bipede călătoare-n univers și curioase peste măsură, ca niște maimuțici.

Desigur, nu neg faptul că unele dintre exponate ar fi, sau ar putea fi, deținuți politici, dizidenți chinezi ce au murit în condiții suspecte. Nu mi se pare nimic mai potrivit, ca eșec politico-ideologic, decât să încerci să scapi de niște dizidenți și să-i oferi veșniciei, ca o pată ce va dăinui veșnic în memoria cunoașterii colective.

Dacă au fost deținuți politici, și poate au fost, moartea lor ar fi fost în van. Așa, moartea lor nu doar că are un martiriu, dar are și perpetuare, care perpetuare s-ar putea să dăinuie mai mult decât regimul politic de la Beijing, în care caz dizidenții – în cauzele lor, chiar și prin moartea lor – au învins, deja, comunismul.

Oricare ar fi adevărul, mereu pe undeva pe la mijloc, dacă n-am beneficia de binefacerile cunoașterii, o parte din martiriul lor ar fi fost în zadar.

* Între exponatele cu plămâni normali și plămâni de fumători era o cutie în care cei ce erau mișcați puteau să-și arunce cutiile de țigări. Din ce am văzut acolo, erau pachete de peste 1,000 de lei, poate chiar 2,000 de lei, în general Pall Mall.

___

P.S. Embrionii umani de până la 12 săptămâni sunt mai mici decât albușul unui ou de prepeliță. Auzisem undeva că nu știu care mincinos s-a născut la șase săptămâni și a trăit. La șase săptămâni ai nevoie de lupă ca să vezi ceva…