Pe cerul umed al serii de august șters, stelele parcă formau mici universuri în cercuri concentrice ce erau agățate pe cer de mâna rigidă a invizibilului ce semănase în fiecare din ele o altă și altă culoare, briza adia umedă dinspre lacul artificial din apropiere iar muzica jazz umplea frunzele teilor din apropiere.

Cu note false, cu acorduri false, dar cu o pasiune reală, cu îndemânare și răbdare, cu emoție și exercițiul riguros al muzicii, muzicienii așezau în văzduh note calde sau ridicole ce se avântau spre zările luminilor tulburi din depărtări, zburând ca niște rațe sălbatice în cârduri maiestoase și lovind cu aripile timpanele noastre mângâiate de nespus de mult frumos.

Cumva, universul parcă înnebunise într-o încăierare erotică de-o forță și de-o voluptate căreia nu eram pregătit să-i fac față.

Notele se izbeau nu doar de zări, ci și de pereții cazinoului, de evantaiele damelor și de pielea ei cea parfumată, oferită ofrandă și deliciului privirii zeilor nopții de către rochia sa de seară cu spatele gol – care nu era precum alte rochii de seara cu spatele gol – de un stacojiu furibund și turbat, asortat cu mărgele albe cu niște tocuri ce păreau a fi sandalele unui înger ce a înotat prin râul Styx până la mal, la noi, la mine, până în seara aceasta.

Era sfioasă, cu gesturile elegante și mișcările line, deloc grăbite, precum mrejele liniștite care atrag musca în capcana care va avea să-i fie și cunună dar și altar, era elegantă, cu bijuteriile discrete și un prea-suav parfum de liliac înnebunitor, cu părul lung lăsat să cadă pe gâtul delicat.

La o adică, universul ar fi putut imploda acolo, pe loc, iar eu n-aș fi simțit nici măcar adierea fierbinte a apocalipsei. Pur și simplu, inima îmi căzuse din piept cumva înăuntru, ca într-o altă inimă ce ținea în ea alte inimi care, la rândul lor, conțineau și ele alte inimi, ca într-un absurd sau ilogic introvertit iad al inimilor decăzute după un salt prea înalt.

Uitasem să respir, prea adesea uit să respir în prezența necontrolatei pasiuni vulcanice, ca și cum răsuflul ar fi fost măsura cu care neliniștea îmi măsoară nețărmurită pasiunea, prea adesea clipa se preface în scrum și-n praful emoției ce cade pe jos ca o ninsoare, ca o cenușă vulcanică ce acoperă tot și îngroapă tot și ascunde soarele sub o răcoare cenușie din care singur nu ai cum și nu poți niciodată ieși.

Nici măcar nu m-a privit. Nici măcar nu speram că mă va privi, eram un crin prea jos în saltul ei înalt de divă iubită și adulată de toată lumea, despre care îmi mai amintesc astăzi că avea o rochie de seară de un stacojiu nebun, unghiile lungi, roșii, buzele roșii și vocea atât de clară, de parcă erezia cea mai exact ar fi curs din ea, ca un curcubeu frânt ce unește raiul și iadul și părea a fi un demon frumos rupt din cele mai erotice temeri ale unui om încă îndeajuns de acomodat cu ceea ce înseamnă cu adevărat frumusețea feminină.