În drum spre Süphan Dağı

Adevărul este că vroiam să plec într-o excursie și că eram sătul de locații mainstream, cu hoteluri mainstream, cu excursii mainstream, să văd ce a văzut toată lumea, să fac ce a făcut toată lumea și eram scârbit chiar și de omniprezența reclamelor îmbietoare cu “rezerva de aici!“, “cumpără acum”, “urcă în avion și descoperă lumea!”, dar eram și mânat de setea de a vrea și altceva…

Aveam nevoie, totuși, de ceva, de altceva, de nou, de străin, staniu, obositor, proaspăt, rece, necunoscut, nefamiliar și, preferabil, neumblat și m-am decis: vreau să vizitez muntele Süphan Dağı, cel de-al doilea munte ca înălțime din Turcia – după Ararat – situat în partea estică a Asiei Mici, puțin la nord de lacul Van, și el un loc interesant prin aceea că acesta formează un sistem endoreic, adică apa care cade acolo nu este transportată în altă parte prin intermediul râurilor sau fluviilor.

Avem, deci, în aceeași zonă pustie un con stratovulcanic acoperit cu zăpadă mai multe luni pe an, și un lac sărat care formează un ecosistem unic, într-o zonă multiculturală, cu influențe turce, kurde și armenești, așa că n-am putut rezista tentației de a lua primul tren dinspre Istanbul spre Teheran, călătorind printre peisaje atât de interesante, încât cuvintele seci nu pot reda contrastul dintre portocaliul, cafeniul sau albul stâncilor sterpe și albastrul cerului, contrastând cu unele pete de culoare din peisaj – copaci, case, formațiuni geologice – de o culoare și o frumusețe uimitoare.

Mă rog, n-am fost dat pe spate nici de gara sărăcăcioasă și nici de casele lipsite de strălucire de pe drum, iar orașul Van, de pe malurile lacului, mi s-a părut la fel de sclipitor precum periferia Bucureștiului sau, știu eu?, precum Bârladul sau Șteiul, fără nicio sclipire deosebită, în ciuda facilităților moderne (spa, piscină, restaurante bune, hoteluri ieftine și sute și mii de kilometri de cărări necunoscute prin jur).

Ce-i drept, în minte îmi formasem un fel de ideal cu lacul și vulcanul și necunoscutul dintre ele, și concretul nu putea să mă întreacă la imaginație și să mă surprindă, deși orașul era curat, ordonat și cu toate la locul lui), doar că idealul avea să fie ușor depășit, după ce ne-am suit în bacul care avea să ne traverseze lacul Van până la Adilcevaz, o mică așezare chiar la baza vulcanului adormit de zece mii de ani.

M-așteptam să văd, uau, vulcanul reflectându-se în apa lacului cu o culoare atât de nenaturală, m-așteptam să fiu copleșit de versanții abrupți și de cei peste trei mii cinci sute de metri, mai înalt cu peste doi kilometri decât platoul pe care ne aflam, mă așteptam să-l văd încă parțial acoperit de zăpadă și cu iarna târzie de Februarie la baza lui, cu maro de stâncă și albastru și alb și atât de frumos.

Dar mă mai așteptam ca propriile-mi capricii – vremea preferabil răcoroasă, în afara sezonului turistic – să-mi ofere surprize, iar pe lac ne-a prins o ninsoare și o ceață impenetrabilă și lăptoasă și părea nu că înaintăm spre mal, ci într-un vis alb- negru și tăcut cum numai ceața deasă de s-o tai cu cuțitul poate să semene.

Vulcanul Suphan, via Panoramio (erkan_52)

Vulcanul Suphan, via Panoramio (erkan_52)

Și totuși, am avut noroc. De fapt, nu noroc, cât planificarea bună și-a spus cuvântul. Astfel, pe colina înaltă dintre Adilcevaz și Hermantepe, aproape de vârf, am văzut vulcanul Süphan ieșind din ceața lăptoasă și plutind cumva între ceață și cerul alburiu de deasupra, încă rece, încă umed, încă revigorant.

Și am înțeles, atunci, că drumul spre vârf va fi mai mult decât inițiatic.

Foto via Panoramio.

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Vreau să fiu părtaș la faptă. Poți, de asemenea, să fii părtaș și fără martori.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.