[Advertorial.] Mă uit la ceasuri, pe telefon și la mână. Nu se poate să fi trecut, n-avea cum, venisem mai devreme, mult mai devreme, în graba fugii din teatru îmi și scrântisem glezna, alunecând pe covorul din fața pupitrului bibliotecarei. Și doar am rugat-o de atâtea ori să mute covorul acela căci, în mersul meu grăbit, de fiecare dată alunec cu fața spre ușă sau spre pupitru precum un Aladin saltimbanc.

Mă suisem, chiar, în tramvaiul nouă, care niciodată nu oprește în stația mea, zbughind-o pe Podul Vrăjitoarei și, c-un salt îndrăzneț, în zbor avântându-mă în acesta, mereu întrebându-l pe șofer de ce niciodată nu oprește în stația respectivă și mereu răspunzându-mi-se, de către câte un călător binevoitor, că o fostă mare dragoste a șoferului locuiește în zonă iar acesta, încercând să se ferească de situațiile neplăcute, evită să oprească în stație, într-o poveste de amor neîndulcit, cunoscută de întregul oraș și poate și mai departe.

Nu se poate, alergasem spre parc de am speriat toate rațele măcelarului de pe strada Spânzuratului, o stradă îngustă pe unde – odinioară – condamnații la moarte din temnița cetății erau aduși la pedeapsă, spre deliciul barbar al publicului, alergasem de m-am împiedicat de buchetele unei florărese bătrâne și negricioase, dar cu haine atât de viu colorate, ce începuse a-mi blestema neatenția-mi specific tinerească și chiar era să mor călcat de cai când, din grabă, i-am tăiat calea poștalionului medieval despre care se spune că a fost condus de un birjar nebun și cu barba roșiatică și care n-a fost niciodată ajuns de hoți, darămite jefuit, poștalion ce acum servea la plimbarea prin oraș a turiștilor curioși și generoși

Nu se poate să fi trecut, am ajuns – chiar – mai repede și am apucat să văd cum prichindeii ieșeau de la școală, la miezul zilei, năvălind ca sălbaticii în părculețul plin de castani bătrâni, în așteptarea autobuzelor ce aveau să-i ducă la căminele lor zgomotoase, aflate sub asaltul veseliei lor neîngrădite și a năzbâtiilor lor de tot felul, hârjonindu-se cu veselia și dinamica jocurilor specifice puilor oricărei specii de animal curios.

Mă uitam când la un ceas, când la celălalt și timpul parcă stătea suspendat de un fir de păpădie. Dacă s-a dereglat un ceas? Sau celălalt? De ce nu apare? S-or fi dereglat amândouă? Dar ceasul de mână este mai precis decât cel de pe telefon și parcă timpul ar fi floarea care transformă noroiul vieții în oxigenul gândurilor, și eram năpădit de îngrijorări și de dubii precum un stup de furnici este năpădit, iar gândurile mele mici, multe și negre parcă mă mușcau și parcă roiau prin speranțele mele, năucindu-mă.

Nu se poate să fi trecut, nu se poate. Mereu, la orele prânzului, cu zâmbetul său fermecător aprinde soarele amiezii, mereu ca o boare a divinității se plimbă pe aleile acestui mic port ars de soare din periferia Peloponesului și mereu, ca într-un vârtej, sunt atras de ea precum pescarii care sunt atrași mereu către țărm, mereu îmi feresc privirea și mereu îmi zâmbește, mereu trece pe lângă mine, parfumul ei cu roze și iasomie frăgezindu-mi simțurile și sfredelindu-mă cu emoția brută a amorului hulpav și mereu privesc în urma pașilor ei cu privirea dureroasă a dorinței neputincioase, hlizindu-mă ca un martir al carnalului cum trupul ei, în mers, se unduia ușor sub rochia albă din in imaculat și cu modele florale brodate în roșu și negru precum într-un roman de Stendhal.

Nu se poate să fi trecut deja! Mereu, la ceasul prânzului, presăra petale de roze galbene în fântâna arteziană din Piața Pescarilor, eram acolo, n-a trecut, iar acum soarele atârnă în apus de-o rază ce se scurtează deodată cu lumina gălbuie a zilei aproape trecute.

Nu se poate să fi trecut, o iubesc!