[Advertorial] […] Cu ochii triști, Finn privea fotografia Dianei și, cu sufletul strivit de povara unor reproșuri de-ale conștiinței, se întorsese spre mine fără, însă, a mă vedea.

Eram pe balconul unui salon de epocă al unui vechi palat boieresc din prea agitata noastră capitală. În spatele lui, în fața balconului, o mică piațetă se deschidea gureșă și agitată, iar halatul subțirel de mătase mov înflorată cu diverse modele imperiale îi tremura în vântul cald al serii.

Am observat, atunci, că paharul îi tremura discret dar incontrolabil în mâna stângă și am simțit cum din cioburile gândurilor lui o nouă revelație avea să se afișeze în fața mea, melodramatic de acută și un pic misterioasă…

[…]

– Cel mai mult îmi place la Diana faptul că este blândă și răbdătoare cu mine. Într-o lume care încearcă să te rupă și să te înfrângă, să întâlnești pe cineva care nu-și dorește decât să te cunoască este ca și cum ai găsi sensul vieții, îmi spunea în timp ce stătea așezat pe un divan de pe balcon, un pic aplecat în față și răvășit de lupta interioară ce se dădea în el.

Privit ca și scenă picturală, cu piața galbenă, cerul albastru intens, de crepuscul de vară, și el, un pic grizonat în halatul lui mov, nebărbierit și umil, ucis, era oarecum supraomenesc, suprarealist…

– Blestemul meu este că mereu am fost separatist, mereu trăind singur și mereu ducându-mi discret povara. Și, o vreme, chiar am crezut că aș putea să nu mai fiu singur și că aș putea să devin o parte din acel noi pe care Diana îl adora cu fiecare zâmbet al ei… Oh, Diana, cum mă trezea dimineața cuprinzându-mi gâtul, din spate, și sărutându-mă pe ceafă, râzând, cum mă mușca ea de ureche în diminețile somnoroase în care simțeam că nu vreau să mă mai trezesc din îmbrățișarea caldă a iubirii ei…

[…]

– De la ea am învățat că împreună putem fi autonomi într-o fericire paradisiacă, complet separați de o lume care se ducea naibii. De fapt, de la ea am învățat să trăiesc frumos, eliberat de constrângerea propriilor temeri devenind, astfel, liber, și tot de la ea, am învățat că în timp ce mintea trebuie să-ți fie mobilă, inima trebuie să îți fie statornică…

[…]

– Nu-i condamn pe oameni că-n agitația căutării autonomiei sau satisfacției individuale, prin viața de cuplu sau prin trăirile intime, personale, m-au văzut ca un fel de monstru, ca pe o ciudățenie a naturii. Bieții de ei nu înțelegeau că, pentru a fi autonomi și liberi de a se plimba prin lume, au nevoie să se lase aruncați în jugul unui fel de cuplu cum…

– Cum?

– Intens. Acesta este cuvântul, intens. Trebuie să ai încredere intensă, atunci când vrei ca lumea ta, iubirea ta, să te însoțească prin lume.

[…]

– Crezi că înțelegi felul în care Diana, cu blândețea ei, își împreuna mâinile, se îndrepta de spate, își ridica în mod drag – sfidător privirea și se uita serioasă în ochii mei? Pur și simplu, era, este un înger al sincerității, suavă și naturală în gesturi precum o aripă, precum o apă..

[…]

– Adesea, când o țineam în brațe, eram atât de copleșit de emoție, încât uitam să respir, uitam să gândesc, vocea rațiunii îmi tăcea și în mine nu se mai zbătea decât iubirea. Și oriunde mergeam, căci încercam ca în fiecare weekend să mergem undeva închiriind o mașină, era ca și cum un nou univers se desfăcea în fața noastră, iar noi ne iubeam sărutându-ne încet și meticulos, atent și oarecum sfioși în fața desfătării acesteia, pe marginea drumurilor mărginite de flori multicolore, pe malurile lacurilor diverse, în parcuri înserate la ora când amorezii își dau întâlniri secrete…

[…]

– Atunci universul meu a explodat, atunci am învățat că autonomia individuală și leneșă este nimic în comparația cu autonomia de cuplu, făuritoare de absolut.

Logo Autonom Rent-a-car

Spunând acestea, Finn s-a ridicat de pe divan, a intrat în salon și a început să privească lung un tablou cu prinți și prințese pictat destul de interesant, în culori spălăcite de toamnă târzie petrecută în apropierea unei fântâni arteziene dintr-o grădină franceză.

– Fără a fi autonom, orice om este doar o maimuță purtată de oportunitate sau neșansă, căci dacă nu ești autonom nu ești liber, ci doar mobil prin lume, rătăcitor întemnițat în cușca complăcerii în nefericire sau neîmplinire…

Cred că-ți trebuie multă iubire să ajungi să înveți că libertatea este o treaptă superioară a sinelui, atunci când iubirea este prima și cea mai înălțătoare dintre binefacerile lumești, și că autonomia absolută există doar acolo unde doi oameni formează un cuplu indiferent la zbaterile lumii, dar atent la echilibrul interior al atingerilor palmelor, al buzelor, al ochilor, al gândurilor…

[…]

Scris pentru SuperBlog 2011.