Progresul facilitează accesul

[…] Îmi plăcea delta asta în care mergeam, în șir indian, prin apa maronie și adâncă până la piept, pășind pe fundul moale din aluviuni negre și ne-fiindu-mi frică de nimic ce, la o adică, ar putea mișuna prin apă… […]

La un moment dar ghidul din fața mea întâlnește un obstacol submers și-i strigă ceva unuia dintre ghizii din spate. N-am înțeles ce, fiindcă nu știam limbi asiatice, așa că am fost doar atent să nu mă împiedic de creanga de cireș de sub apă și pe care am intuit-o cu picioarele în locul evidențiat de ghidul nostru.

[…] Unul dintre ghizi ne-a întrebat de unde suntem și i-am răspuns, cumva paranoici, că din România și, probabil simțind că întrebarea ne-a incomodat, am continuat să mergem prin delta aceasta mică într-o liniște profundă. […]

Îmi plăcea că apa maronie curgea blând pe lângă mine, că era călduță și lină, iar cerul albastru și cei câțiva munți de primprejur se reflectau în depărtările apelor albastre, iar nuferii, în această perspectivă a reflexiilor pe apă, păreau un fel de nori de verde crud, foarte frumos.

Nu știu cât am mers, dar adânciți în frumusețea aceasta blândă, la un moment dat ne-am apropiat de destinația noastră, un templu deosebit pe care ghizii încercau să ni-l prezinte în limba lor. N-am înțeles nimic, dar am continuat să mă mir de frumusețea locului.

În față, spre dreapta, se deschidea un mic golf cu apă maronie și mai puțin adâncă, iar în dreapta se ridica un munte destul de uniform, triunghiular, asemănător unui con perfect, unde în vâr era ciudatul templu, în timp ce jos, în golf, pe un fel de plută improvizată, plutea o locomotivă cu aburi, negru cu galben și verde și roșu, în apropierea golfului fiind un sătuc din case de paie, dar unde n-am zărit pe nimeni, deși i-am auzit.

Am ieșit, deci, din apă, iar ghizii au vorbit cu un călugăr de religie necunoscută să ne conducă. Mă rog, vorbit e mult zis, întrucât călugărul n-a zis nimic, ci dar a ascultat ce avea  ghidul de zis.

Apoi a plecat pe scările cu dale de piatră, noi urmându-l, urcând pe laterala conului muntos, iar dacă pe apă pluteau nuferi iar la mal erau trestie și tufe, muntele era lipsit de vegetație stufoasă, fiind acoperit doar cu iarbă scundă. Și, mai mult, când am ajuns în spatele muntelui, în zona opusă deltei, o vale pietroasă cu stânci ascuțite și triunghiulare ieșite din pământ, orientate spre dreapta, crea un peisaj spectaculos și incredibil de neașteptat.

Am continuat, totuși, să mai urcăm și, aproape imediat, am ajuns la intrarea în templul ce, în mod ciudat, avea coloanele drepte, subțiri și elegante precum ale Panteonului grecesc, ceea ce era ciudat pentru un templu asiatic.

În templu, pe stânga, era un mare perete de stâncă gri, urcând din podea spre perete cu o pantă potrivit de lină, acoperindu-l complet. Și nu știu de ce, atunci am simțit nevoia de a păși pe stânca asta, de a lua o mână de bănuți, dintre care cei mici erau de bronz, iar cei mari de aur, după care m-am apropiat de preotul ce, în partea dinspre satul și locomotiva de sub noi, părea a oficia o slujbă mută.

După care a scos niște bănuți, de unde îi avea, și i-a aruncat prăvălindu-se pe una dintre stâncile de sub noi. Așa că am procedat și eu la fel, neînțelegând de ce am fost adus aici, neînțelegând exact unde sunt și… […]

Îmi mai amintesc, totuși, apusul portocaliu, cu soarele gălbui care brăzda cerul din direcția satului, aerul templului devenind portocaliu, cerul devenind portocaliu și până și apa deltei devenind portocalie, un portocaliu plin, cald și liniștitor.

Nu mult, după aceea, cerul a început a se albăstri, cu un soi de ceață lăptoasă ridicându-se spre înălțimea la care eram, ceea ce ne-a făcut să coborâm din nou în vale, până la ghizii noștri ce ne așteptau pe malul deltei în al cărei apă neagră se reflectau stele mii și mii.

[…]

Am scris lunga introducere cu și despre locuri frumoase și primitoare, despre vis și fantasmă și peisaje inedite, întrucât cei de la Cinema City, în urma scandalului din iarnă – scandal care, vă amintiți, m-a scos din pepeni – au luat măsuri pentru ca persoanele cu nevoi speciale să aibă un mai facil acces în incinta lanțului național de cinematografe.

Pe de-o, parte apreciez că au amenajat locuri speciale pentru vizitatorii în scaun cu rotile, rampe de acces și toalete speciale. Mi se pare un act de curaj social să iei de bună o critică incorectă prin excesele ei și să acționezi cu bună credință în sensul acesteia. Mi se pare minunat. Asta arată că, deși prinse cu ușa într-o poziție din care nu pot să riposteze, unele companii înțeleg să se replieze și să prevină pe viitor astfel de probleme, acționând preventiv în sensul criticilor.

Asta înseamnă atât progres uman, cât și un pas nou și puternic în direcția egalității șanselor de acces pentru toată diversitatea umană.

Gândind un pic, realizăm că gestul de a acționa pozitiv, chiar în virtutea unor critici incorecte, denotă că progresul social este un act cognitiv individual, la nivelul celor care au luat decizia de a implementa progresul pe banii lor.

Deși, continuând pe aceeași notă sinceră, mi-ar fi plăcut să fac următorul experiment: l-am întrebat pe reprezentantul asociației dacă știe ce obligații are în caz de incendiu. N-a știut. Dar n-am putut să-i întreb pe angajați. Sunt imparțial în chestiunea asta, așa că am libertatea de a exprima ceea ce simt: angajații Cinema City sunt sub-contractați de la altă companie, gen Adecco (habar n-am care și, oricum, e irelevant). Deci, pe românește, nu știu cum să acționeze în caz de incendiu, căci n-au fost instruiți. Totuși, se cere precizat, în alte părți, sub-contractații au aceleași drepturi și obligații precum restul angajaților. Inclusiv în ceea ce privește prevenirea și stingerea incendiilor și evacuarea în caz de pericol.

Sigur, pericolul este nul, fiindcă cinematograful are o construcție anti-incendiu, cu uși anti-incendiu și mochetă anti-incendiu și, pe pereți, vopsea anti-incendiu. Dar dacă fumul, ca o ceață lăptoasă, ar veni de undeva, din altă parte, cineva trebuie să știe cum să evacueze oamenii.

În mod normal, stabilirea rutelor de evacuare ar trebui făcută de Iulius Mall. Dar…

Pe de altă parte, ca să mă exprim elegant și ca să închei, progresul social, cerut de diverse ONG-uri și de progres în sine, nu este și nu poate fi un act cognitiv unilateral, oricât de profunde ar fi implicațiile.

Greșesc?

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Vreau să fiu părtaș la faptă. Poți, de asemenea, să fii părtaș și fără martori.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.