[Advertorial]

Strada Ficțiunii – Cosmopolită. Cu miros de mare, de scorțișoară sau de cerneală. Cu trecători manierați. Nonconformiști. Plini de umor. Ai căutat mereu strada asta, care se construiește pe măsură ce ți-o imaginezi.

[…] Nu trecusem de mult pe acolo, nefiind purtat spre plaiuri mai luminoase într-o vreme în care contrastele dintre cei care știau să trăiască și cei ce încercau să supraviețuiască creșteau precum crește aluatul pus la dospit, încet și sigur ajungând la un punct de unde totul avea să se râncezească.

Paradoxal, îmi plăcea Strada Ficțiunii, nu datorită aglomerației pe care adeseori o detestam, ci datorită omniprezentului miros de cafea și de biscuiți de casă ce se serveau la terasă alături, precum și de mirosul de proaspete flori văratice…

Și nu era doar mirosul acesta care te ademenea să mergi acolo seară de seară, era și muzica vioaie care însoțea compania veselă și selectă, pentru că adeseori pe Strada Ficțiunii, actorii ieșeau de la teatru și serveau o cafea sau o bere cu o parte din publicul interesat din a-i cunoaște nu doar ca actori, ci și ca oameni.

Pe Alina, una dintre efervescentele actrițe de renume de la Teatrul Național așa am cunoscut-o mai pofund, într-o seară de sfârșit de mai, în timp ce negociam cu un editor apariția următorului meu manual de scris romane, în speță un fel de roman structurat sub forma unui dicționar, în care fiecare cuvânt explicat era începutul unei nuvele ce forma, de fapt, un capitol din roman, genialitatea acestuia constând în faptul că, la final, nuvelele astea explicative erau legate între ele prin… dar despre asta aș prefera să nu vorbesc acum.

Spuneam de Alina și de faptul că s-a pus la masa noastră cu o față de masă albă cu carouri roșii. Sau, mă rog, roșie cu dungi albe. Alina, ei bine, mi-a rămas undeva întipărită în suflet ca având mirosul cafelei pe care o sorbeam cu nesaț în ciuda orei târzii, ce-i drept, poate și pentru că o sorbeam din priviri.

Pe strada asta plină de terase și de lume bună, ea m-a găsit pe mine și s-a ambiționat să-mi deschidă tainele unui nou roman, mai erotic, mai fierbinte, mai altfel decât filozofiile mele de filfizon intelectual semidoct pe care le scrisesem până atunci.

Pur și simplu, atmosfera străzii era de așa natură încât te amețea și te inspira să trăiești. Parcurgând-o, asemenea unui vals celebru, te plimbai printre terase ce sunau diferit, de la salsa la tango și vals, și lumea boemă era manierată și politicoasă și se obișnuia ca până și soții să stea la terase diferite și să bea, să danseze și să cunoască oameni noi. Desigur, între niște limite decente date de ceea ce sociologii numesc etichetă.

De fapt, aceasta era și strada pe care artiștii celibatari, mai timizi, aveau o șansă la binecuvântările inspiraționale ale plăcerilor carnale, și aceasta este și maniera în care Alina și cu mine ne-am remarcat.

Vedeți voi, era o seară răcoroasă de final de Aprilie când m-am lăsat corupt să mergem în oraș, la o petrecere de tango, tehnic numită milonga. Acolo, fiecare dans diferă de precedentul prin faptul că nu dansezi de două ori cu aceeași parteneră, ci le schimbi după fiecare dans, pentru a studia și a învăța tehnici noi. Numai că, odată prins în mreaja ei, Alina nu mi-a mai dat drumul decât după un al treilea dans.

Dar să revin la seara caldă de vară, când eram îmbărbătat de mirosul cafelei și al Alinei și când îngerul pasiunii din mine devenise demon, iar muza îmi devenise doar o potecă spre pierzanie. Ce-i drept, doar cafeaua nu putea fi de vină pentru asmuțirea simțurilor, s-ar putea să fi avut și vișinata un rol. Și pielea ei combinată cu mirosul străzii mirosea a praline, și a dans și, la o adiere mai puternică, a bere și vin și tutun scump de la alte mese.

Sigur, astăzi râd când îmi amintesc cum Philippe, un bătrân actor odinioară celebru la Lyon, căzut în dizgrație pentru patima preacurviei, privea gelos cum între noi se înfiripa ceva, sau cum Dumitru, un cântăreț de cabaret, ne privea cu subînțeles, cu un ochi privindu-ne prin monoclul aurit, cu celălalt ochi făcându-mi semne ștrengărești, neînțelegând că, de fapt, eu eram doar purtat de valul pe care Alina mi-l pregătise.

Din fericire, Ricardo, un gras și zgomotos oenolog italian, a înțeles totul și ne-a oferit ocazia de a ne retrage discret și elegant la mansarda unui mic motel aflat la capătul dinspre apus al Străzii Ficțiunii și de unde răsăritul se vedea cel mai frumos printre blocurile identice de pe ambele părți ale străzii pentru că, da, Strada Ficțiunii era în oglindă. […]