Eu mă gândesc că noi avem cultura câinilor comunitari și chiar aș putea ajunge la o adică să cred că steagul dacilor nu era un cap de lup, ci unul de câine comunitar, cu tot cu gât.

– Decebal, vin romanii, ce facem?
– Pregătiți armele și steagurile.
– Păi, știți, am luat arme de toți banii, n-am mai avut și de steaguri.
– Și ce facem atunci, mă mojicilor, dacă nu avem steaguri? Cum îl bucurăm pe Zamolxis să lupte de partea noastră?
– Nu știu, putem face steaguri din altceva?
– Din ce? Cușmele păduchioase le-am pus pe trunchiurile copacilor tăiați, să-i speriem pe romani, pufoaicele puricoase sunt și ele în copaci, cu ciorapii nespălați am otrăvit fântânile iar din hainele muierilor pline de râie ne-am făcut bandaje curate…
– Da, cam nasol. Dar trebuie să facem ceva. Ce mai avem noi în exces și ne putem lipsi?
– Viță de vie.
– Aia o păstrăm. Altceva?
– Barză, varză, viezure…
– Bine, mă. Altceva?
– Avem câini comunitari. Dar cu ce ne ajută?
– Am o idee… Luați câinii, tăiați-le capetele cu tot cu gât, puneți-i în țeapă vreo trei zile în soare să prindă miros și muște, și după-aia om mai vedea dacă romanii vor mai avea vreo poftă să ne atace…

Romanii, peste Dunăre, se uitau la daci și, într-un final se hotărăsc să treacă podul către Pădurea Neagră cu Miros de Picior Dacic. Fiește că trucul dacilor cu copacii tăiați și îmbrăcați în straie puturoase a mers. După damful morbid ce venea dinspre pădure, părea că Decebal a adus mii de legiuni de oșteni. Nu știau scribii lui Traian să scrie așa o cifră astronomică vizavi de cât părea să fie puhoiul de oaste a lui Decebal, iar primul contact dintre daci și romani a fost cam așa.

Decebal se apropie de Traian însoțit de trei soli. Mă rog, în dimineața aceea răcoroasă de Ianuarie se lăsase ceața, așa că la cortul lui Traian a ajuns întâi un miros iute de bălegar, după aceea s-au văzut călăreții și caii lor cam murdari, după care s-a simțit și mirosul înfundat al dacilor, de-abia după care aceștia din urmă au și sosit la cortul împăratului, îngrozindu-l.

Unul dintre soli purta pe țepușă – ca pe un steag – capul și gâtul unui câine din care sângele se prelinse pe țeapă, însoțit de un zgomotos roi de muște multicolore. Un alt sol își smulgea ocazional câte o căpușă rămasă în păr sau intrată în pantaloni murdari, iar regele însuși părea să aibă mâncărimi prin toate locurile.

Intuiesc că mare le-a fost romanilor mirarea când, cucerind regatul, au căutat în toate așezările băile publice și, ne-găsindu-le, se întrebau dacii cum și unde naiba se spală și, mai ales, ce-i cu atâția câini comunitari care, aveau să afle, erau și ei reprezentați în viața cetății prin însuși Regele Câinilor (Rex Canis în literatura romană, de unde mai târziu avea să rămână numele câinesc comun de Rex), un anume Patrocles.

Nu sunt ne-patriot, dar cred că pe aceste meleaguri câinii comunitari sunt o tradiție milenară de care ar trebui să scăpăm, măcar din considerente de igienă publică, fiindcă acum majoritatea nu mai doarme lipită de ei lângă foc, precum în anii războaielor daco-romane, ci se îngrijește un pic mai mult de igiena personală.

Unii oamenii aruncă gunoiul pe stradă și sunt amendați pentru asta, întrucât locul gunoiului nu este pe stradă. Alții aruncă animalele în stradă. Dar locul lor nu este pe stradă. Iar câinele, totuși un mamifer prădător, poate fi cel mai bun prieten al omului numai în măsura în care acesta și are o relați directă cu un om. Altfel, câinele este cel mai bun prieten al haitei.

Să mă ierte iubitorii de câini comunitari dacă-i vroi propune unui ONG pro-civilizație ridicarea Monumentul Victimelor Cunoscute din marmură neagră și cu o pulpă de om pe post de copană de pui, pe care să fie trecute numele tuturor oamenilor uciși sau vătămați de câini, câte mii de victime or fi, de la 1989 încoace.

Ce ziceți? Ne pasă de igiena și salubritatea publică? Dar de securitatea individuală?

P.S. Dacă textul acesta v-a stârnit ceva emoții, înseamnă că este bine scris și s-ar putea să fi transmis și mesajul, oricât de neplăcut ar părea.