Eram proaspăt ieșit de la muncă și mergeam spre oraș, propunându-mi să merg pe jos măcar o oră pe zi. Dacă frate-mio geamăn poate, atunci pot și eu, așa mi-am zis. Revenind, mergeam pe trotuarul curat cu mintea limpezindu-se după ce mai multe ore m-am scremut pentru o idee fiabilă de cod în Python, dar iarăși divaghez…

La bancă se lucrează și seara

No, mergeam pe trotuar când o doamnă pe la vreo șaizeci de ani se clatină brusc să vină spre mine, după ce în prealabil a lăsat plasa jos ca să se întoarcă să vorbească ceva cu bătrânul care o ajuta să care plasa de rafie grea, masivă și extrem de plină de aer dar, mai ales, de sticlă de votcă Stalinskaya. Mă rog, nu erau fiole normale, de apartament, nu, erau rezervoare din alea mari, de bar, să țină…

Am rămas mișcat, într-un sens negativ. Nu știu câți litri de votcă aveau acolo, dar era cam de-o pensie mică și, la cum i-am văzut eu, probabil le-ar fi ajuns pentru restul săptămânii…

Tot așa, când mergeam la Bazarul cu Lucruri Gratis, m-am dus pe jos. Undeva, spre centru, peste drum de Statuia Eroilor de lângă Catedrala Ortodoxă (pe unde era, nu chiar demult, Gimmy Bio), o fată de vreo opt ani plângea la telefon vorbind cu taică-su și vorbea după ce-i dicta mă-sa, cam așa:

– Zi-i lu’ tac-tu că io am fost la muncă azi noapte, nu ca să mă fut cu ăia pe acolo.

Evident, nu pot să reproduc mai mult din limbajul sub-cătunal folosit de creatura aia zisă și mamă, și-mi pare rău că niște părinți completamente idioți care înțeleg să-și sacrifice copiii, aruncându-i la mijloc în conflictul lor psihologic, dar cel mai rău îmi pare de bieții copii…