Nu iubesc armata română și nici nu mă scarmănă pe la inimă oarece pătrunzătoare sentimente de mândrie și dragoste frățească față de armata română, această ceată de oportuniști (majoritatea) care caută un serviciu stabil pentru tot restul vieții, fără a se supune riscurilor inerente muncii la stat sau la privat, că așa face un om curajos, se codește.

În 1877, la Războiul de Independență, țăranii din toate satele României, inclusiv din Transilvania, trimiteau benevol merinde, haine (războiul a fost câștigat iarna) și achiziționau din banii lor arme cu care soldații să poată lupta pentru o cauză nobilă: Independența și Neatârnarea Țării.

După treizeci de ani, la Răscoala de la 1907, în semn de recunoștință pentru sprijinul oferit (mulți dintre ofițerii glorioși de la 1877 erau acum ofițeri superiori), armata a suprimat răscoala cu focuri de armă și, în Oltenia, chiar cu artileria, cu zece mii de morți și nespecificat de mulți răniți. Nici nu știu dacă se cunosc cifrele exacte ale acestei acțiuni patriotice întreprinse de armata română, de a măcelări civilii.

Oh, dar mai este. În 1929, la greva minerilor de la Lupeni, armata a intervenit în forță, ucigând civili. În 1933, la Atelierele Grivița. No, să zicem că astea două, (mai știți și altele?) ultimele, erau și pe fondul spectrului comunist ce bătea și la noi la ușă, deci a fost lipsă de tact, putem specula, mai de grabă decât altceva. Dar tot rămâne reprimarea în forță a unor care vroiau să nu mai moară de foame pe degeaba.

Asta nu se poate justifica. La fel cu nu se poate justifica masacrul practicat de armată în 1989 când a ucis civili. Ai dracului cum au urmărit ei interesul națiunii de-a lungul vremii, ucigând civili. Dar, nici de-al naibii, niciun ofițer și niciun soldat român n-a fost îndeajuns de onorabil încât să-l împuște pe Iliescu la mineriadele din 1990 și 1991. Mai bine s-au sinucis unii de amor știrb, decât să se sacrifice din patriotism sângerând.

Dom’ne, unul dacă era onorabil, n-aveam parte de nemerniciile unor neaveniți exploatatori. Și un pic de dragoste dacă aveau față de poporul acesta, nu i-ar lăsa pe toți să-și bată joc.

Dar nu, nu sunt adeptul revoluțiilor militarizate, ca-n Egipt sau ca-n 1989. Nu, m-am luat de la altceva. Duminică, mergând dinspre Pitești spre Râmnicu Vâlcea, la un moment dat în față s-a format o coloană de mașini, coloană condusă de un camion militar care se deplasa cu douăzeci de kilometri pe oră pe un drum european.

Din câte îmi amintesc eu, atunci când am învățat regulamentul, viteza minimă obligatorie pe drum național în afara localității este de patruzeci sau patruzeci și cinci de kilometri pe oră. Și mai e ceva, camionul respectiv cobora cu douăzeci, dar urcase – mai apoi –  cu treizeci.

Adică șoferul se distra de minune cu mașina frânată pe pantă în jos, cu linie continuă vreme de șase kilometri, iar la deal nu se grăbea să-i dea ghes că, deh, fraierii de civili așteaptă, dă-i dracului.

Am avut și eu probleme cu mașina, că mi-a intrat în Safe Mode și nu-mi activa turbo, deci prindeam maxim șaizeci. Ca atare, sunt dispus să înțeleg că ar fi avut o problemă tehnică. Dar mie mi-e clar că, pe pantă în jos, pe linie (dublă) continuă, ca să accelerezi, să nu stea un kilometru de mașini după tine, calci ambreiajul. Ceea ce, desigur, nu s-a întâmplat.

De fapt, pe pantă în jos mașina mergea mai încet decât pe drum drept, unde accelera încet, în timp ce toți fraierii de civili încercau să depășească, în condițiile în care și din contrasens se venea tot în coloană.

Pur și simplu, ei erau mașina armatei și-și băteau joc de noi, după pofta inimii. Or, asta m-a iritat: batjocura.

Păi bine, mă, noi vă dăm masă și casă și țoale și echipament să vă jucați, alături de un job sigur ce ține toată viața, iar voi așa ne tratați?

De asta nu mai cred în armata română, nu mai are respectul față de popor pe care-l avea la 1877. Și cred, de fapt, că  acela a fost ante-penultimul episod onorabil din istoria acestei instituții, singurul moment în care nu s-a compromis și n-a făcut compromisuri menite să ne pună pe toți în pericol, sau să ne arunce – ca națiune – în rușinea ridicolului.

De aceea, cred că și astăzi armata română ar fi în stare să ucidă români, dacă interesul politic i-ar dicta-o, ca 1989. Că acolo, la Timișoara, armata a tras în civili întocmai pentru a-și păstra ea privilegiile, nu musai pentru că așa ar fi venit un ordin. Dacă cei care ar fi primit ordinul ar fi fost onorabili, i-ar fi executat pe loc pe cei care au dat ordinul de a ucide civili. La a treia tentativă, politicul ar fi învățat că așa ordin nici nu se poate da, respectiv că nici nu se poate respecta.

Revenind la mașina aia. Să zicem că era defectă, deși nu era, mașina este lentă (prinde maxim optzeci, din ce-mi amintesc), nu șchioapă. Dar să zicem că era defectă. La Centru s-ar fi raportat că mașina este în stare bună de funcționare și că, deși nu mai este modernă, poate face față oricăror provocări care ar putea să apară pe un eventual câmp de luptă. Dacă panta nu este prea mare. Și dacă drumul nu-i lung. Și dacă, eventual, drumul e asfaltat. Și dacă nu-s mulți și grei în mașină.

Nu, serios, dacă toți îs așa de buni și de cinstiți, cum se poate să avem un ministru al apărării în închisoare? Ăia chiar nu realizează că ne pun în pericol cu tehnica militară echivalentă celei din Perioada Interbelică? Nici măcar atunci când viețile lor sunt la risc?

De fapt, ce să le mai ceri? Nu-s în stare să ne ofere un minimum de respect! Că băieții ăia din spate nu trebuiau zgâlțâiți în timp ce erau transportați, nu cumva să-și rupă unghiuțele, sau ceva.

Da, eram furios.

P.S. Dacă era un convoi militar organizat, avea antemergător, iar dacă era o cursă militară specială, avea escortă. În schimb, băieții ăștia plimbau porcul, la pas lejer, ca să treacă timpul.