[Știu că o să pară, în acest articol, că am fițe. N-am. Am, în schimb, prestanță.] Ieșeam de la muncă, vorba aia, din business center. Acolo nu mergi în pantaloni scurți, în șlapi sau în maieu, pentru că trebuie să arăți decent în sensul larg și de bun simț al expresiei.

No, în fața clădiri, parcat ca un ciumete get – beget, era un tip cu ceva mașină periculoasă, luată din banii lui tac-su, care asculta la maxim 50 Cent. Fix în fața unei clădiri pe unde umblă mulți străini bogați și educați, sau măcar directori care mai de care mai importanți. [Uite-așa {kilometri} crește fița pe mine!] [Rămân fără paranteze. A nu se înțelege că sunt director.]

Adică no, omul se simțea ca-n ghetou în buricul târgului [sau p-acolo] și asculta muzica celor care o duc greu, că nu le ajung banii de pâine și trebuie să fure. Acesta este, de fapt, stilul românoid, stilul acela ridicol din atitudine și comportament, prin care românoizii țin morțiș să iasă în evidență cu prostia lor caracteristică, chiar și atunci când nu e cazul.

De fapt, in extremis, stilul românoid este drăcușorul acela împielițat care-ți spune să fii ciumeg mai ales atunci când este cazul să stai pe burtă că apai-i mică.