În liniştea uşoară a proaspetei seri de toamnă, prin care mergeam ca ferindu-mă de umbre, un mieunat lung şi trist răzbătea, parcă, din colţuri de întuneric, purtând în el o nume tristeţe iubitoare şi dulceagă, de felină cuminte.

Mă apropiam, încet şi sigur, de sursa acestui mieunat, negăsind-o, însă, decât cu greutate. Într-un colţ întunecat, dar nu ferit, aceasta îşi căuta stăpânul, ce părea că o uitase, la fel cum uiţi o carte într-un raft. Era o pisică matură, pe la vreun an sau doi, albă cu pete negre, îngrijită şi extrem de afectuoasă, cu capul lunguieţ şi urechile mari.

M-am apropiat de ea şi am chemat-o la mine iar ea, spre surprinderea mea, a venit în fugă, lipindu-se de mine, mieunând şi torcând puternic, aproape înecându-se. Fiindcă stăteam amândoi în mijlocul drumului, m-am retras, alături de ea, pe un trotuar, unde ne-am jucat niţel, că deh, e greu să te abţii când tentaţia este la îndemână.

Săraca, era o pisică de casă şi nu ştia că trebuie să se apere de câini, am constatat când aceasta n-a reacţionat deloc la apropierea unei namile de câine, corcitură de lup cu ciobănesc. Am ridicat-o pe un gard destul de înalt, pentru a o feri, şi am alungat câinele, care s-a retras încă curios.

Apoi aceasta a coborât de pe gard şi a mers la pas cu mine câteva zeci de metri (nu ştiam că pisicile pot merge la pas) când, trecând pe lângă un băiat, aceasta a încercat să-l seducă şi pe el. Tipic felinelor, aş spune.

Este păcat să laşi pe drumuri o pisică crescută în casă, fiindcă acesta nu ştie să se apere şi, ca atare, gestul acesta este sinonim cu uciderea ei.