Incursiune într-o minte bolnavă (3)

Atenție! Acesta este un articol cam crud, legat de cazul preotului din Mediaș care și-a ucis copiii după care s-a sinucis. Repet, acesta este un articol greu digerabil, iar incursiunea într-o minte bolnavă este, ca de obicei, toxică și extrem de dificilă. Da, mi-e greață pentru ceea cu urmează să citiți, dacă veți citi în continuare.

"N-aș putea spune care a fost planul lui Dumnezeu în legătură cu noi și, nu, nu mai înțeleg misterele acestei lumi, nu-i mai văd splendoarea și lumina de altă dată. Pentru că acum doi ani am pornit, alături de familie, pe un nou drum, am avut parte de un nou început, început care ne-a fost răpit și care s-a transformat brutal într-un coșmar.

Tocmai ce ne-am mutat la Mediaș, aveam căsuța noastră, căminul nostru și viața părea să intre pe făgașul pe care ni l-am dorit dintotdeauna. Numai că visul frumos s-a spulberat într-un hău fără scăpare, devenind un inimaginabil coșmar fără ieșire și fără fund, coșmar din care nu ne-am mai putut trezi.

Pentru că la scurt timp după ce ne-am trăit noul început, soția mea, îngerul și lumina rostului meu pe acest pământ, s-a îmbolnăvit de un incurabil cancer care ne-a măcinat complet, atât financiar cât și spiritual. Și, Dumnezeule, m-am luptat pentru îngerul meu, ființa mea ce dragă, harul meu pe pământ.

Pur și simplu, cred că universul și-a pierdut justiția. Poate că boala nu alege, dar Dumnezeu o poate face. Sau, Doamne iartă-mă, poate Dumnezeu este însăși boala. Altfel nu-mi explic de ce mi se întâmplă asta tocmai mie, cel care și-a tratat aproapele cu iubire și înțelegere, cel a cărui ușă era mereu deschisă celor în căutarea unui refugiu, acelora care avea nevoie de orice fărâmă din multul, poate prea multul pe care-l puteam oferi.

Am luptat pentru îngerul meu, soția mea. Însă medicii au refuzat s-o mai opereze, deși am îngenuncheat în fața lor. Vedeți voi? Eram atât de disperat încât, printr-un gest izvorât din cea mai profundă iubire, m-am lepădat de Dumnezeu. Dacă acesta a fost un test al credinței, cu siguranță că l-am ratat.

Dar o vedeam stingându-se precum o lumânare uitată în ploaie pe treptele de piatră ale bisericii. Și, odată cu ea, se stingea în mine orice urmă de speranță, de bucurie, orice har pe care, până atunci, l-am avut.

Iar copiii noștri, Doamne!, erau pedepsiți să-și vadă mama stingându-se cu niște dureri atroce, dureri pe care nici chiar morfina nu le mai poate domoli. De copiii plătesc pentru păcatele părinților, atunci justiția aceasta divină este revoltătoare și injustă în cel mai bun caz. Pentru că noi, familia noastră cu frică de Dumnezeu, nu meritam una ca asta.

Paradoxal, singura ieșire din acest infern este însăși moartea, astfel încât să ne retrăim paradisul în lumea celor trecuți dincolo sau, poate, printr-o reîncarnare. Și acest gând perfid, dar optimist, a pus stăpânire pe mine, ca un demon. Și, acolo unde n-a reușit șubrezita-mi credință, am încercat să rezolv cu medicamente, internându-mă la un spital de psihiatrie.

Eram deprimat pentru că, pentru a-mi salva îngerii, soția și cei doi copii, trebuia să le curm viața, să ne despărțim pentru totdeauna, eu mergând în iadul cel mai iad. Dar, poate așa, ei aveau să fie iarăși fericiți în raiul în care, inevitabil, trebuiau să ajungă. Pentru a fi din nou fericiți, eu trebuia să mă sacrific în eternele chinuri ale iadului.

Acesta a fost singurul gând cu care m-am eliberat din spital. Iubirea cere sacrificii. De ce n-ar cere, atunci, chiar și sacrificiul suprem, o condamnare pe veci în infern?

N-aș putea spune că mi-a fost greu, mi-a fost imposibil. Iubirea față de familia mea, față de ei, făcea totul, totuși, să pară mai ușor, mai digerabil. Doar că durerea aceasta copleșitoare îmi amorțea gândurile, făcând-mă să-mi pierd, de multe ori, șirul ideilor. Dar niciodată, absolut niciodată, n-am pierdut din vedere esențialul: îngerii mei trebuiau să fie din nou împreună, în rai. Fără mine, dar măcar vor fi fericiți, așa cum am fost, poate, odinioară.

Așa că i-am dus să o vadă pe mama lor pentru ultima dată pe acest pământ. Aș vrea să și-o amintească mereu frumoasă, zâmbitoare și luptătoare, ca să o poată recunoaște mai ușor printre îngerii din rai iar ei, o familie de îngeri, să se scalde în bunătatea plină de căldură a lui Dumnezeu.

I-am dus să-și vadă mama pentru ultima dată, după care i-am dus la biserica unde slujeam, pentru a fi mai aproape de Dumnezeu, pentru a nu rătăci drumul spre rai. Pentru că doar din biserică drumul spre rai este cel mai scurt. Acolo, dealtfel, mi-am și dus la îndeplinire planul meu de a-i ajuta să ajungă în rai, să o aștepte pe mama lor ce, în curând, va veni la ei.

Așa că, prima dată, m-am apropiat de fiul cel mic, plângând. M-a întrebat, înlăcrimat și el, de ce plâng. Și i-am spus că trebuie să ne despărțim, că trebuie să să fie din nou fericiți și că să mă ierte pentru tot ceea ce am să fac. L-am implorat să înțeleagă și să nu uite că ceea ce am făcut a fost din cea mai pură și mai profundă iubire.

Am luat cuțitul în mână, ascuns privirii, l-am apropiat de gâtul lui, am apăsat cu putere, el a început să strige, însă rana a făcut ca totul să pară doar un țipăt, dar iubirea mea pentru el a făcut să nu-mi tremure mâna, deși plângeam cum n-am mai plâns niciodată în viața mea până atunci. N-aveam dreptul să greșesc și să-l las în viață, să se chinuie singur pe lumea asta atât de injustă. Trebuia să fiu absolut sigur că va ajunge în rai, să fie alături de mama lui. Așa că i-am crestat gâtul, provocându-i o rană adâncă, ca să nu se chinuie pentru mult timp.

Era întins pe jos și sângele i se amesteca cu respirația-i periată și nebună. Inima mea a murit atunci, pe loc, privindu-l cum se sfârșește, la lumina unui bec galben și obosit, într-o odaie prăfuită. Pentru el, casa lui Dumnezeu i-a devenit și poartă spre rai, dar și mormânt. Aș fi vrut să-l țin în brațe, să-i spun că-l iubesc nespus, poate încă m-ar fi auzit, dar a trebuit să plec grăbit spre fiul cel mare, ascuns la etaj, pentru că și el trebuia salvat. Și el avea nevoie să fie din nou cu mama lui, fericiți, în rai.

Țineam strâns cuțitul în mână, de pe lamă se scurgea sângele la fel cum din mine se scurgea orice ultimă fărâmă de credință. Așa m-am apropiat de fiul nostru cel mai mare, aflat la vârsta la care viața este doar un mugur blajin de primăvară. Plângea. I-am spus și lui că-l iubesc și că trebuie să fac asta, ca să fin din nou fericiți. Nu părea a înțelege, dar simțea că iubirea mea pentru el este nemărginită, așa că nu s-a opus.

I-am crestat și lui gâtul, la fel de adânc, ca să fiu sigur că va ajunge și el în rai, ca să fiu sigur că se va stinge repede și nu se va chinui mult. Îi vedeam trupul risipindu-se cu mișcări brutale, agitate și speriate. Din rana de la gât țâșnea un sânge cald amestecat cu un aer ce nu va mai putea prelungi o dramă fără margini. Rămăsesem absolut singur în iadul cel mai iad de pe pământ, ca un fel de preambul al iadului în care urma să mă scufund pe veci.

Rămăsesem singur în întuneric, iar mirosul de sânge începea să-mi amorțească nervii. Dacă vroiam să-mi duc planul până la capăt, trebuia să mă pedepsesc singur pentru ceea ce am făcut, în speță pentru iubirea fără margini față de familia mea. Așa că m-am aruncat în fața trenului. Vedeți simbolul? Un tren, care îi duce pe oameni undeva, mă va duce și pe mine. Doar că în gara aceea nu voi mai găsi brațele calde ale copiilor mei și ale soției mele, în schimb voi găsi un coșmar etern.

Trebuia să fac asta, dacă vroiam ca ei, măcar ei, să fie din nou fericiți. Nu-mi pasă că voi fi osândit pe veci la cele mai groaznice chinuri, iubirea mea pentru ei a fost, este și va rămâne absolută, până la sacrificiu. Și, dacă trebuie ca eu să mor pe veci pentru ca ei să trăiască fericiți în rai, da, îi iubesc până la sacrificiu. În fond, asta face un tată și un soț bun. iar eu am fost, sunt și voi fi un tată și un soț bun.

Vedeți voi? Nici măcar Dumnezeu nu s-a putut împotrivi iubirii mele față de ei. Și, când mă va pedepsi, căci mă va pedepsi, o va face știind că păcatul meu suprem este izvorât dintr-o iubire supremă. Și poate atunci va ezita."

4 Comentarii

  1. Anti22n 29 iunie 2010 la 01:48 - Raspunde

    nu e bine ce faci tu. oferi o explicatie pentru ce a facut boul ala. poti sa le dai ideii si altor tampiti care se cred victime, si care pot sa repete isprava.

    • Robin Molnar 29 iunie 2010 la 08:28 - Raspunde

      Crezi că eu dau idei altora, sau că alții mă inspiră pe mine? Și, mai mult, crezi că un text le dă altora idei mai mult decât o fac știrile de la ora 17, filmele de seară sau diverse romane?

  2. Anti22n 29 iunie 2010 la 10:47 - Raspunde

    mai mult decat stirile nu. da pentru ca le promovezi, esti in aceeasi barca.

    • Robin Molnar 30 iunie 2010 la 09:33 - Raspunde

      =) Nu știu ce să spun. La astfel de articole văd comentarii strict legate de text, dar nu de faptele vinovaților în sine. =)

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Vreau să fiu părtaș la faptă. Poți, de asemenea, să fii părtaș și fără martori.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.